EDITORIAL | „Copile, pune mâna pe carte, ca să nu ajungi jandarm!”

Fotbalul a fost şi este făcut pentru suporteri. Pentru oameni simpli, ca mine şi ca tine, cel care-ţi arunci ochii peste aceste rânduri. Pentru cei care-şi găsesc refugiul în aclamarea echipei favorite într-o zi de weekend, prin Crângul Buzăului. Pentru cei mai mici dintre noi, în a căror privire se citeşte bucuria drumului la stadion, pentru cei mai tineri în ale căror vene curge cel mai fierbinte sânge, ba chiar şi-n sufletele celor care îşi strâng, în grabă, piesele de şah sau table de pe mesele de lângă Obelisc, pentru a nu pierde meciul.

Fix pentru cei care ar face orice să-şi vadă la „la lucru” favoriţii, pregătind din timp versuri, bannere sau agitând steagurile pentru ca „cetăţenii” să le facă fotografii şi să-şi aducă aminte de „cât de frumos a fost la meci!”.

Poate suntem prea romantici când valenţele de imaturitate se arată în susţinerea înflăcărată a unei echipe, chiar şi când albul se înrădăcinează adânc în capul nostru şi asta se încăpăţânează oglinda să ne-o arate în fiecare dimineaţă.

Cred, în continuare, poate mai mult ca niciodată, că fotbalul este pentru noi. Pentru nebunii frumoşi ai peluzelor, pentru cei care cântă, strigă şi agită steagul după fluierul de final, pentru cei care-şi sacrifică aproape sau chiar totul pentru a fi lângă favoriţi şi totodată pentru noi, cei care trăim şi-n care bate inima aşa cum nu se întâmplă în piepturile altora.

Pentru că noi trăim şi o facem frumos!

Indiferent de ligă sau echipă, rasă, etnie, educaţie sau poziţie socială, avem un set de valori. De neclintit şi pururi valabil. O Omerta a peluzelor, moştenită din generaţie în generaţie, nişte principii pe care le transmitem dintr-o privire copiilor atunci când ne însoţesc la stadion, ne ţin de mână şi îi privim în ochi pentru un contact vizual care face cât 1000 de lecţii adunate.

Ai să înţelegi vreodată asta? Tu cel care baţi cu pulanu`? Ai să înţeleg ce înseamnă să loveşti un copil? Un om neînarmat care a venit să-şi cânte bucuria pe stadion la sfârşit de săptămână? Ai să înţelegi ce poate simţi un părinte, când este sunat din „urgenţe” de copilul său pe care-l ştia la meci?

Nu are cum să vă atingă textu` ăsta, pentru că asta presupune suflet, sentimente, inimă… toate cele care nu vin la pachet cu încadrarea, cu uniforma, pulanu` sau spray-ul paralizant, dar pe care le priviţi cu invidie şi frustrare prin vizieră.

Am trăit în peluze şi am văzut toate marile stadioane de pe Bătrânul Continent. Am simţit bucuria aşa cum nu sunt cuvinte pentru a o descrie şi am gustat pelinul celor mai nedrepte înfrângeri, dar am trăit şi am continuat să o fac cu pasiune, mai mult ca oricând, mai mult ca oricare.

M-am bucurat să-l revăd pe Vali Nebunu` în peluza dinspre Crâng; să port pe „Ilie Oană” fularu` lui Andrei R., unul dintre cele mai vechi cu Gloria Buzău şi Guerilla Crâng, unul dintre suporterii ai căror cunoştinţe sunt comparabile cu ale celui mai iscusit jurnalist; şi să-l văd pe „Oţet” din nou cu steagul în mână!

Astea, domnilor, sunt trăiri, amintiri pe care nici pulanu`, nici caietul de sancţiuni, nu le pot lua şi care vor stârni zâmbete şi când o să batem la Petru în poartă!

Pentru tine, copile, am un singur sfat, iustrat de băieţii din galeria lui „U” în urmă cu ceva vreme.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!