Fotbalul românesc a pierdut joi, 13 august 2026, unul dintre reprezentanții unei generații care a construit, prin talent, caracter și performanță, o parte importantă din istoria acestui sport, Dumitru „Mitică” Marcu, fost internațional român, dublu campion al României cu Universitatea Craiova și unul dintre fotbaliștii care au contribuit decisiv la cea mai bună clasare din istoria Gloriei Buzău, încetând din viață la vârsta de 76 de ani. Pentru cei mai mulți dintre iubitorii fotbalului românesc, numele lui Dumitru Marcu va rămâne legat pentru totdeauna de Universitatea Craiova, de echipa care avea să intre în memoria colectivă drept „Campioana unei Mari Iubiri”, însă pentru Buzău povestea lui este mult mai profundă decât aceea a unui fost mare jucător ajuns în Crâng spre finalul carierei, pentru că „Motoreta”, așa cum fusese poreclit datorită vitezei și exploziei sale, a fost unul dintre oamenii care au construit sezonul 1984–1985, anul în care Gloria a încheiat pe locul 5 în Divizia A, performanță care nu a mai fost egalată niciodată.
Născut la 9 aprilie 1950, la Drăghiceni, în județul Olt, Dumitru Marcu și-a început cariera la CFR Caracal, a trecut apoi pe la Steaua București, însă consacrarea avea să vină la Universitatea Craiova, club la care a ajuns în 1972 și unde, timp de opt sezoane, a devenit una dintre piesele importante ale unei formații care avea să schimbe statutul fotbalului oltenesc, evoluând în atac alături de nume precum Oblemenco, Bălan sau Țarălungă și impunându-se prin viteză, disponibilitate la efort și capacitatea de a destabiliza apărările adverse. În perioada 1972–1980, Dumitru Marcu a disputat 203 meciuri și a înscris 63 de goluri pentru Universitatea Craiova, a cucerit două titluri de campion al României, în 1974 și 1980, și două Cupe ale României, în 1977 și 1978, în palmaresul său figurând și Cupa României câștigată cu Steaua în 1971, în timp ce la echipa națională a strâns, potrivit evidențelor oficiale ale Federației Române de Fotbal și ale Universității Craiova, 19 selecții și trei goluri.
După despărțirea de Craiova au urmat Mecanică Fină București și o revenire la Steaua, iar în 1984, la 34 de ani, într-o perioadă în care pentru foarte mulți fotbaliști cariera se apropia deja de final, Dumitru Marcu a ajuns la Gloria Buzău și a demonstrat aproape imediat că venirea sa în Crâng nu avea nimic din aerul unei retrageri liniștite, pentru că avea să joace, să marcheze și să devină unul dintre principalii oameni ai celei mai bune echipe pe care Buzăul a avut-o vreodată în prima divizie. Sezonul 1984–1985 a rămas până astăzi unul dintre reperele fundamentale ale istoriei Gloriei, într-un campionat în care formația buzoiană se confrunta cu Steaua, Dinamo, Sportul Studențesc, Universitatea Craiova, Rapid, Corvinul Hunedoara sau FC Argeș și în care, în loc să lupte doar pentru supraviețuire, a reușit să termine pe locul 5, în urma primelor patru clasate, Steaua, Dinamo, Sportul Studențesc și Universitatea Craiova. Gloria a încheiat acel sezon cu 34 de puncte, într-un sistem în care victoria valora două puncte, după 13 victorii, 8 remize și 13 înfrângeri, cu un golaveraj perfect echilibrat, 51 de goluri marcate și 51 primite, iar printre fotbaliștii care au dus greul acelei stagiuni s-a aflat Dumitru Marcu, care a bifat 26 de meciuri și a înscris 12 goluri, cea mai bună producție ofensivă a carierei sale într-un singur sezon de Divizia A.
Cifra capătă și mai multă greutate dacă este pusă în context, pentru că Marcu avea deja 34 de ani, iar cele 12 goluri nu au venit pentru o echipă care domina campionatul, ci la formație de provincie care încerca să țină pasul cu marile forțe ale fotbalului românesc, ceea ce transformă prestația sa într-una dintre cele mai importante contribuții individuale din istoria clubului buzoian. În aceeași echipă se afla și Dudu Georgescu, unul dintre cei mai mari atacanți pe care i-a avut România și dublu câștigător al Ghetei de Aur, care a înscris 16 goluri în ediția 1984–1985, astfel că împreună, Georgescu și Marcu au marcat 28 dintre cele 51 de goluri ale Gloriei, adică mai mult de jumătate din întreaga producție ofensivă a echipei în sezonul care avea să rămână reperul absolut al clubului. Unul dintre momentele care sintetizează cel mai bine acea stagiune s-a consumat pe 19 iunie 1985, în ultima etapă a campionatului, atunci când Gloria Buzău a întâlnit Rapid București pe stadionul din Crâng, într-o partidă care avea să închidă sezonul de vis cu o victorie categorică, scor 3–1.
Gloria începea acel meci cu jucători precum Tulpan, Șumulanschi, Ghizdeanu, Cramer, Dudu Georgescu și Dumitru Marcu, iar primul gol al partidei, înscris de Dudu Georgescu în minutul 4, a pornit chiar de la „Motoreta”, care a trimis un șut puternic, portarul Rapidului a respins, iar atacantul Gloriei a urmărit balonul și a deschis scorul, înainte ca același Dudu Georgescu să mai înscrie de două ori, în minutele 42 și 68, în timp ce Rapid a punctat prin Rada. Victoria cu 3–1 a consfințit locul 5, cea mai bună poziție ocupată vreodată de Gloria Buzău în prima divizie, iar faptul că Dumitru Marcu a fost implicat direct în faza care a deschis acel ultim meci poate fi privit, peste decenii, ca o imagine simbolică a rolului pe care l-a avut în construcția acelui sezon.
Marcu a continuat să joace la Buzău și în ediția următoare, 1985–1986, când a disputat încă 26 de meciuri și a înscris trei goluri, iar în sezonul 1986–1987 a mai bifat cinci apariții și un gol, astfel că bilanțul său în tricoul Gloriei Buzău a ajuns la 57 de partide și 16 goluri în Divizia A. Ultima sa apariție pe prima scenă a fotbalului românesc s-a produs chiar ca jucător al Gloriei, pe 26 octombrie 1986, în partida pierdută cu 4–0 pe terenul lui FC Argeș, iar la finalul carierei Dumitru Marcu adunase 283 de meciuri și 83 de goluri în Divizia A, cifre care îl așază fără îndoială între jucătorii importanți ai generației sale.
Relația sa cu Buzăul nu s-a încheiat însă odată cu retragerea din activitate, pentru că Dumitru Marcu avea să revină ulterior în jurul clubului, inclusiv în sezonul 1993–1994, într-o perioadă dificilă pentru Gloria, iar mulți ani mai târziu, în ianuarie 2012, era numit secretar general al clubului, revenire care confirma că legătura cu oamenii și cu orașul nu dispăruse odată cu trecerea timpului. Marcu explica atunci că fusese contactat de fostul său coleg Dan Tulpan, devenit între timp președintele Gloriei, și că acceptase cu plăcere să revină, mărturisind totodată că ținuse permanent legătura cu oamenii clubului și că îl ajutase inclusiv prin recomandări de jucători, detalii care arată că Buzăul nu fusese pentru el doar o destinație din finalul carierei, ci un loc față de care păstrase o apropiere reală.
Vestea dispariției sale a avut ecou imediat și la Buzău, iar Ion Viorel, unul dintre oamenii emblematici ai Gloriei din generația următoare și unul dintre cei mai importanți fotbaliști pe care i-a dat acest oraș, i-a adus un omagiu celui pe care l-a considerat unul dintre mentorii săi, depunând flori și aprinzând o lumânare în memoria lui Dumitru Marcu. Dincolo de cifre, poate că tocmai această influență pe care a avut-o asupra oamenilor din jur explică cel mai bine dimensiunea personalității sale, pentru că statisticile pot spune câte meciuri a jucat și câte goluri a înscris, însă cei care au împărțit vestiarul cu el, cei care l-au văzut de aproape și cei care au crescut în fotbal în jurul lui sunt cei care pot vorbi despre omul din spatele fotbalistului.
Pentru Craiova, Dumitru Marcu va rămâne „Motoreta”, extrema unei generații care a câștigat campionate și a transformat Universitatea într-un club de referință al fotbalului românesc, însă pentru Buzău numele lui rămâne legat de o echipă care a reușit ceva ce, după mai bine de patru decenii, încă nu a fost egalat. Cele 26 de meciuri și 12 goluri din sezonul 1984–1985, cele 57 de apariții și 16 goluri în tricoul Gloriei și, mai ales, acel loc 5 în Divizia A sunt repere care vor rămâne în arhiva clubului, dar povestea lui Dumitru Marcu în Crâng nu poate fi redusă doar la statistici, pentru că ea aparține unei perioade în care stadionul era plin, fotbalul avea alt ritm, iar jucătorii deveneau repere pentru generații întregi.
Pe măsură ce anii trec, oamenii care au construit acele echipe dispar, iar fotbalul lor rămâne din ce în ce mai mult în fotografii, în imagini de arhivă, în cronici îngălbenite și în amintirile celor care i-au văzut jucând, însă tocmai de aceea memoria lor devine tot mai importantă, pentru că fără poveștile acestor oameni, istoria unui club riscă să devină doar o succesiune de clasamente și rezultate. Dumitru „Mitică” Marcu a fost unul dintre oamenii care au făcut ca Gloria Buzău să viseze mai sus decât îndrăznise până atunci, iar numele său va rămâne pentru totdeauna alături de cele ale lui Tulpan, Ghizdeanu, Cramer, Dudu Georgescu și ale celorlalți fotbaliști ai generației care a dus Buzăul pe locul 5 în România.
„Motoreta” Craiovei a trecut prin Crâng, dar nu a trecut fără să lase urme, iar pentru Gloria Buzău o parte din povestea lui Dumitru Marcu va rămâne pentru totdeauna legată de cel mai frumos sezon din istoria clubului.
Dumnezeu să-l odihnească în pace.
