Unul dintre atacanții care au rămas în memoria multora și mai ales a fotbalului timișorean și buzoian a fost Leonida Nedelcu, „Lone” sau nea „Loni”, cum îi spuneau apropiații. Nedelcu II, în statistici și presa vremii. Acest „II” atașat numelui, care astăzi pare mai degrabă asociat unei genealogii nobiliare, era o practică frecventă în fotbalul de altădată. Prin ea erau diferențiați jucătorii cu același nume din aceeași echipă, fără ca aceștia să fie neapărat rude. În cazul lui Lone, la debutul în prima ligă, la FC Galați, mai evolua un alt Nedelcu, Constantin, mai experimentat, care a devenit „Nedelcu I”, lăsându-i tânărului atacant titulatura de „al doilea”.
Înainte să se dedice fotbalului, Nedelcu cochetase serios cu atletismul, practicând săritura în înălțime. Această experiență i-a oferit ulterior un avantaj clar pe teren: o detentă spectaculoasă, rar întâlnită chiar și la nivelul primului eșalon. În epocă, doar Dudu Georgescu părea să-i fie superior la acest capitol. Când se desprindea de sol pentru a ataca o minge aeriană, dădea impresia că levitează, iar duelurile la cap erau, de cele mai multe ori, câștigate fără drept de apel.
Răzvan Toma, probabil cel mai bun statistician pe care l-a avut fotbalul românesc relatează un episod pe blog-ul său legat de această calitate. Nedelcu povestea o întâmplare memorabilă din perioada în care evolua la Universitatea Craiova. Aflat într-un turneu în Bulgaria, înaintea unui amical cu Dunav Ruse, echipa a ieșit la încălzire pe stadionul gazdelor, unde avea loc în paralel un concurs de atletism. Observând ștacheta ridicată pentru proba de săritură în înălțime, Lone i-a propus antrenorului Constantin Cernăianu un pariu spontan. Inițial tratată ca o glumă, provocarea a devenit realitate în câteva secunde: după câțiva pași de elan, Nedelcu a sărit și a trecut peste ștachetă fără să o atingă. Reacția celor prezenți a fost pe măsură, aplauze din tribune, uimire în rândul colegilor și o replică memorabilă a antrenorului, rostită cu un zâmbet neîncrezător.
Dincolo de jocul aerian, Nedelcu avea toate atuurile unui vârf de calitate: statură înaltă, alonjă bună, inteligență în demarcări și o tehnică suficient de fină pentru a produce faze spectaculoase. Cu un astfel de profil, apare firesc întrebarea de ce nu a atins un nivel și mai înalt. Explicațiile sunt multiple, dar două par esențiale. Pe de o parte, graba de a se afirma rapid l-a determinat să schimbe des echipele, fără a avea răbdarea necesară consolidării la un club stabil. Pe de altă parte, a evoluat într-o perioadă în care concurența pe postul de atacant era extrem de puternică.
– În primul rând, când ați ajuns la Gloria Buzău și de ce tocmai aici?
Am venit la Gloria Buzău în 1972, dacă nu mă înșel. Ajunsesem aici de la Olimpia Râmnicu Sărat, echipă la care evoluasem în Divizia C. Înainte de Râmnicu Sărat jucasem la Industria Sârmei Buzău, o formație foarte bună la nivel de campionat județean. Eram foarte tânăr atunci, aveam în jur de 19 ani, dar am avut șansa să joc într-o echipă competitivă. Cu Industria Sârmei am câștigat seria și am disputat barajul pentru promovarea în Divizia C. Țin minte și acum acea perioadă, pentru că tot atunci și Gloria Buzău juca un baraj important, la Ploiești. Noi am întâlnit Comerțul Brăila. În tur făcuserăm 1-1 la Brăila și eram foarte optimiști înaintea returului. Aveam o echipă bună și credeam cu adevărat că putem promova. La meciul de acasă, după o ploaie torențială, am fost conduși la pauză cu 1-0, dar am revenit și am ajuns la 3-1 pentru noi. Eu marcasem de două ori. Din păcate, pe final s-a rupt totul: ei au făcut 3-2, apoi 3-3 prin minutele 87-88 și ne-au eliminat. A fost o mare dezamăgire.
– Ce a urmat după acel eșec?
După aceea am plecat în armată, la Suceava, ca sportiv. Eu făcusem și atletism, nu doar fotbal. Eram săritor la înălțime și practicam decatlonul. Dinamo voia chiar să mă ia spre atletism. La vremea aceea, înainte de a ajunge efectiv la București, exista o perioadă de acomodare, iar eu am fost trimis la Suceava. Acolo am făcut armata la pompieri. La un moment dat, ne-au dus pe stadion și s-a întrebat cine a mai jucat fotbal. Eu am spus că jucasem la Industria Sârmei. Ne-au împărțit în două echipe și am început să jucăm. Eram tuns scurt, încălțat cu ce aveam la îndemână, fără nimic care să te facă să pari fotbalist. A venit antrenorul, s-a uitat la mai mulți și, când a ajuns la mine, mi-a spus direct: „Tu du-te la armată, că nu ești de fotbal”. M-a trimis afară. Am plecat foarte dezamăgit.
– Și totuși ați revenit în circuitul fotbalistic. Cum s-a întâmplat?
Da, pentru că au existat niște oameni care au insistat pentru mine. La Râmnicu Sărat erau persoane care mă văzuseră jucând și care au ținut neapărat să fiu adus acolo. Au făcut demersuri, au vorbit la București și până la urmă am fost mutat la pompierii din Râmnicu Sărat. Așa am ajuns să joc la Olimpia. Acolo am început din nou să mă afirm. La un meci amical cu Gloria Buzău, care tocmai promovase în Divizia B și trăia un moment de mare entuziasm, am jucat foarte bine. Am câștigat atunci cu echipa noastră, iar eu am atras atenția. Țin minte că în tribună era și Tudor Postelnicu, iar printre cei care m-au remarcat s-a aflat și Ștefan Vasile. La un moment dat, l-a întrebat pe cei de la Gloria: „Cine e băiatul ăsta?”. A aflat că sunt din Buzău, că stau chiar aproape de pompieri. Din câte am înțeles ulterior, s-a decis foarte repede că trebuie să fiu adus la Gloria. În aceeași seară s-a trimis mașină după mine și am fost mutat la pompierii din Buzău. Așa am ajuns, practic, la Gloria.
– Cum a fost debutul dumneavoastră la Gloria Buzău?
Foarte bun. Am debutat într-un meci în care am marcat trei goluri. Am câștigat cu 8-2 în fața Petrolului Moinești. A fost un început excelent și cred că atunci am simțit că pot face pasul cu adevărat spre un nivel mai înalt. La Gloria era o atmosferă specială. Clubul avea ambiție, orașul trăia pentru fotbal, iar lotul era foarte valoros. Erau mulți jucători buni și se simțea că echipa putea construi ceva important.
– Gloria Buzău a fost ani la rând foarte aproape de promovarea în Divizia A. Cum ați trăit acea perioadă?
A fost o perioadă foarte intensă. Gloria a fost ani buni pe podium și era limpede că, la un moment dat, echipa avea valoare să promoveze. Însă, în acea vreme, fotbalul nu era doar fotbal. Erau și influențe din afara terenului, interese mari, intervenții. Îmi aduc aminte că, într-un sezon în care noi ne băteam sus și mai erau doar câteva etape, am fost chemat și mi s-a transmis foarte clar, indirect, că ar trebui să mă „liniștesc”, să nu mai dau goluri. Mi s-a spus că Galațiul trebuia să intre în Divizia A, că acolo era combinatul, erau interese mari. Nu mai erau doar meciuri de fotbal, erau și calcule din afara sportului. Recunosc că după acel episod n-am mai dat gol. Lucrurile erau așa cum erau în acei ani. Cine a trăit vremurile acelea știe că multe se decideau și în altă parte, nu numai pe teren.
– De aici a pornit și transferul la Galați?
Da, într-un fel. După campionat, am fost la mare împreună cu ceilalți jucători, iar acolo am fost abordat de oficiali de la Galați. M-au chemat, am mers, s-a discutat direct și foarte repede. Țin minte că am ajuns chiar la partid, unde s-a pus problema transferului. Pentru mine era ceva nou. Nu mai trecusem printr-o negociere adevărată. Mi s-a cerut să spun ce vreau și am aruncat o sumă mare, crezând că poate așa mă lasă în pace. Dar ei au acceptat imediat. Așa am ajuns la Galați. Când am ajuns acasă cu banii, tata nici nu a crezut că sunt obținuți cinstit. A fost un moment greu de explicat. Dar până la urmă transferul s-a făcut și am plecat.
– Care sunt meciurile sau episoadele care v-au rămas cel mai puternic în minte din perioada Gloria Buzău?
Sunt mai multe. În afară de debutul acela cu trei goluri, unul dintre meciurile pe care nu le voi uita niciodată a fost cel de la Suceava. Ei erau pe primul loc, noi pe doi. Era un meci extrem de important. La pauză, antrenorul Ștefan Vasile m-a certat foarte dur. Chiar m-a și lovit. A fost un moment care m-a afectat. Am vrut să nu mai ies pe teren. Mă rugau colegii să revin, dar eram foarte supărat. Până la urmă am ieșit și în repriza a doua am făcut unul dintre cele mai bune meciuri ale mele. Am marcat și am câștigat cu 3-1. După meci, la hotel, ne aștepta Tudor Postelnicu. Iar Ștefan Vasile a spus, în felul lui, că greșise: „Trebuia să-i dau și mai multe palme, că poate mai dădea încă un gol”. Era stilul dur al acelor vremuri, dar meciul acela mi-a rămas în suflet.
– După Galați a urmat Universitatea Craiova. Cum s-a produs acel transfer?
A fost o mare șansă pentru mine. În ultimul meci din campionat, Galațiul a jucat cu Universitatea Craiova. Ei ne-au bătut, dar eu am marcat de două ori și am făcut un meci foarte bun. După partidă, Constantin Cernăianu a venit la mine și m-a întrebat direct: „Vrei să vii la Craiova?”. La început am crezut că glumește. Dar nu glumea deloc. Am ajuns la Craiova și, când am intrat în vestiar, în fața mea erau nume uriașe: Oblemenco, Boc, Balaci, Crișan, Silviu Lung și alții. Pentru mine era ceva uriaș. Eram un băiat tânăr și dintr-odată mă aflam într-un vestiar de mare echipă.
– Cât de important a fost pentru dumneavoastră anul petrecut la Craiova?
A contat enorm. Am avut șansa să joc lângă fotbaliști mari, mulți dintre ei componenți ai echipei naționale. Primul meu meci important la Craiova a fost cu Steaua Roșie Belgrad, în Cupa UEFA. Stadionul era plin, atmosfera extraordinară. A fost un nivel fantastic. Apoi, în campionat, am debutat contra Rapidului și am câștigat cu 3-0. Pentru mine a fost foarte important că am simțit încrederea antrenorului. La Craiova am înțeles ce înseamnă fotbalul mare, presiunea, publicul, valoarea.
– Și totuși, de ce nu ați rămas mai mult acolo?
Așa a fost firea mea. Eram neliniștit, impulsiv, nu aveam răbdare. La un moment dat am plecat. Am plecat noaptea, cu mașina, și am ajuns la Arad. Acolo m-a atras și orașul, și atmosfera. Aradul era altceva, avea un aer aparte.
– La UTA ați avut randament foarte bun, dar apoi a intervenit suspendarea. Ce s-a întâmplat?
La UTA am avut două sezoane foarte bune. Am marcat mult, am jucat constant, dar în momentul în care s-a aflat că vreau să dau la Facultatea de Educație Fizică din Timișoara, lucrurile s-au schimbat. Eu visam încă din copilărie să devin profesor de sport. Asta îmi doream cu adevărat. Am dat examen la Timișoara, unde era extrem de greu de intrat. Am reușit, ceea ce pentru mine a însemnat enorm. Numai că, la Arad, asta nu a fost privită bine și am fost suspendat. A fost o perioadă grea.
– Spuneți că la Timișoara v-ați simțit cel mai bine. De ce?
Pentru că acolo s-au legat toate: eram student, eram în plină maturitate sportivă și jucam într-un mediu în care mă simțeam apreciat. La Timișoara cred că am fost în vârful carierei mele, ca om și ca fotbalist. Am avut parte de respect, de susținere și de rezultate. Am câștigat Cupa României, am jucat o altă finală, am trăit meciuri europene foarte frumoase. La Timișoara am simțit cu adevărat că lumea mă iubește.
Dacă ar fi rămas mai mult timp la Universitatea Craiova, echipă aflată atunci în plină ascensiune spre performanțe istorice, ar fi putut prinde perioada de glorie a „Craiovei Maxima”, chiar dacă ar fi avut de înfruntat competiția dură a unor jucători precum Rodion Cămătaru. În schimb, transferul la UTA Arad, o formație aflată pe un trend descendent nu i-a oferit contextul ideal pentru dezvoltare. Abia mai târziu, la Politehnica Timișoara, și-a regăsit echilibrul și a reușit să-și pună în valoare calitățile, însă timpul pierdut era greu de recuperat. Chiar și așa, rămâne convingerea că merita mai multe șanse la echipa națională. Contextul epocii nu l-a avantajat: nucleul selecționatei era dominat de jucătorii Craiovei, iar accesul altora, chiar și din cluburi importante precum Steaua sau Dinamo era limitat. În acest climat, un jucător de la o echipă de mijlocul clasamentului avea puține șanse să fie promovat. Perioada petrecută la Politehnica i-a adus, totuși, satisfacții importante: câștigarea Cupei României și o calificare remarcabilă în fața lui Celtic, în Cupa Cupelor.
– Unul dintre marile momente a fost dubla cu Celtic. Cum o rememorați?
Cu multă bucurie. Când am eliminat-o pe Celtic, a fost un moment special. Mai târziu am jucat și cu West Ham. La aeroport, după unul dintre aceste meciuri, au venit oficiali și ziariști care au cerut să mă cunoască special pe mine. Vorbeau despre jocul meu aerian, despre faptul că luam aproape toate mingile cu capul. Asta era una dintre marile mele calități. Eu săream foarte bine, probabil și datorită anilor de atletism. De multe ori, chiar și mingile joase le atacam cu capul, prin plonjon. Așa eram eu ca atacant.
– Dacă ar fi să spuneți unde v-ați simțit cel mai bine ca jucător, care ar fi răspunsul?
La Timișoara, fără îndoială. Dar foarte bine m-am simțit și la Craiova, printre jucători uriași. La Timișoara însă eram și student, și într-un moment excelent al carierei, și foarte bine primit de lume. Acolo cred că am fost cel mai împlinit.
– Cum v-ați descrie, în ansamblu, cariera din prima divizie?
Am strâns peste 200 de meciuri și multe goluri. Cred că am avut o carieră frumoasă, chiar dacă putea fi poate și mai mare. Am trecut prin multe cluburi, am avut satisfacții, dar și momente grele. Am cunoscut fotbalul adevărat, cu bune și cu rele. Poate că, dacă aveam mai multă răbdare și făceam unele alegeri diferit, ajungeam și mai sus. Dar nu mă plâng. Am trăit mult prin fotbal și am avut bucuria să joc pe stadioane importante, în echipe mari, în fața unor suporteri extraordinari.
– Cum s-a făcut trecerea spre antrenorat?
A venit firesc. Spre finalul carierei am fost și jucător, și antrenor. Așa se întâmpla des în acea vreme, mai ales la echipele din eșaloanele inferioare. Am încercat și arbitrajul, am cochetat cu mai multe roluri în fotbal, dar antrenoratul a venit natural. Numai că aici am avut și o slăbiciune: eram prea apropiat de jucători. Le dădeam prea mult, mă consumam prea tare pentru ei, mă certam cu conducătorii ca să li se respecte promisiunile. Iar unii dintre ei, din păcate, nu răspundeau cum ar fi trebuit. Poate că n-am fost suficient de dur pentru meseria asta.
– Dacă priviți în urmă, ce a însemnat fotbalul pentru Leonida Nedelcu?
Foarte mult. Mi-a dat identitate, mi-a dat momente pe care nu le voi uita niciodată și m-a purtat prin multe locuri. De la Buzău la Galați, Craiova, Arad și Timișoara, fiecare etapă a însemnat ceva important pentru mine. Dar dacă mă întrebați unde am simțit că sunt eu cu adevărat, vă spun așa: la Buzău am început să cred în mine, la Craiova am văzut ce înseamnă fotbalul mare, iar la Timișoara am simțit că sunt cu adevărat acasă.
Pe plan personal, a reușit să-și întemeieze o familie și să finalizeze studiile universitare. Tranziția către antrenorat a început încă din perioada în care era jucător, activând simultan pe teren și pe bancă la echipe precum Strungul Arad și CFR Timișoara. Ulterior, a ocupat diverse funcții, de la metodist la Politehnica Timișoara până la conducător la cluburi din Banat înainte de a reveni treptat în zona natală, în jurul Buzăului. În plan personal, viața i-a oferit și momente dificile. A suferit un infarct care a necesitat o intervenție chirurgicală complexă pe cord deschis, în urma căreia i-au fost implantate trei bypass-uri. Recuperarea a fost posibilă și datorită sprijinului financiar primit, inclusiv din partea LPF, dar și al unor persoane apropiate, precum omul de afaceri timișorean Ion Cherciu, cunoscut în anumite cercuri drept „Nașul”.
Foto: Drukeria, Opinia Buzău și arhiva Buzăul Sportiv
