„Înțelepciunea vieții e simplă: Fă ca pe unde ai trecut tu să fie mai bine decât înainte.” — Nicolae Iorga.
…ceea ce nu ştiu băieţii ăştia este că-n sport, în majoritatea cazurilor, loviturile oarbe sunt cele mai dureroase şi îndelungate. La fel de dureroase ca şi necunoscuta provenienţei…
Plecând de la o discuţie cu sinele, a intervenit frustrarea alimentată de realitatea cotidiană. Sinele poate pricepe „blaturile”, le poate accepta şi necesitatea, ba chiar uneori şi utilitatea. Conştientul de asemenea. Nu poate accepta însă permanenţa şi totalitatea acestora. Acceptă că normalitatea actuală nu este suma unor factori constanţi, corecţi moral şi etici, ci a unora care-şi schimbă valoarea constant, moralitatea la fel, modificarea acestora în funcţie de vremurile prezentului fiind de fapt unica constantă şi singurele puncte de referinţă.
Este ca-n sport, ca analogie ne folosim de tiparul unui performer. Fost sportiv de performanţă, obişnuit cu aprecierea publicului, obişnuit ca rezultatele să depindă strict de eforturile şi pregătirea propriei persoane, acesta ajunge la retragere, îmbătrâneşte, moment în care intervine frustrarea. Între timp, din lider de piaţă în privat, devine lider la stat sub auspiciul faptului că-şi păstrează exigenţele profesionale.
Şi atunci…
Creierul ştie, face alegerile corecte, dar pârghiile nu mai funcţionează. Corpul nu mai duce, picioarele nu mai ascultă, în ciuda a ceea ce mintea comandă. Degeaba materia cenuşie îşi păstrează esenţa, ba chiar şi-o îmbunătăţeşte de-a lungul timpului graţie experienţei, dacă trupu-i obosit şi nepregătit. Degeaba capul vrea şi poate, dacă muşchii de sportiv excelent antrenat s-au atrofiat transformându-se în cei a unuia obişnuit cu munca… pe şantier.
Sportul, prin definiţie este o artă, acolo unde rezultatele pozitive sunt sinonimul unei opere desăvârşite. Nu poţi să emani pretenţii când penelul nu ştie ce este diacritica; nu poate acorda predicatul cu subiectul nici în propoziţii simple; când traduce „autorizat” două cuvinte eronat; când atribui 8/10 direct; când dansezi cu paharu` în cap şi aduci incantaţii celor care au crezut în tine; când încă mai speri în 1 x 2; când eşti nostalgic după anii de liceu; când miuţa din urmă cu 20 de ani devine sport de performanţă doar în ochii vecinilor sub privirea cărora băteai mingea; când fugi de Drager mai repede decât zboară Apollo 11; când dai 5 da` vrei două înapoi; când te loveşti de Cicciolina prin birou, când printre singurele mutări corecte sunt cele ale nebunului şi calului; când simţi în plex loviturile din lex şi dex; când nu ştii ce cauţi acolo, când nu ai ce căuta, când te recomandă doar vocea şi talentul, nu doar un frate mai mare… nu neapărat mandatar.
Că după sunt şanse să îmbraci echipamentul lui Juventus şi ăsta nu-i un transfer reuşit.
Concluzie. În pădure, peşte nu se împute de la cap, ci de la coadă, iar timpul rar iartă greşelile trecutului, mai ales când peştişorul de aur are ceva distanţe de parcurs, iar orice greşeală înseamnă un handicap în distanţă. Capul comandă, dar direcţia o dă coada, care poate duce tot, inclusiv capul, pe un drum greşit.
