Într-o perioadă în care fotbalul este tot mai des măsurat în rezultate imediate, transferuri și cifre, există povești care ne întorc la esența acestui sport: formarea oamenilor. La Gloria Buzău, de-a lungul anilor, această misiune nu a fost dusă doar pe teren, ci și în afara lui, acolo unde caracterele se construiesc în liniște, prin răbdare, disciplină și încredere.
Invitatul acestui interviu face parte din acea categorie rară de antrenori pentru care succesul nu s-a rezumat niciodată la tabela de marcaj. Cu o carieră întinsă pe mai bine de două decenii, acesta și-a dedicat activitatea atât echipei mari, cât mai ales centrului de copii și juniori, locul unde începe, de fapt, orice drum adevărat în fotbal. Acolo, generații întregi au trecut prin mâinile sale, nu doar învățând să joace, ci să și înțeleagă ce înseamnă responsabilitatea, munca și respectul.
Într-un oraș în care Gloria nu este doar un club, ci o parte din identitatea locală, astfel de oameni au reprezentat pilonii discreți ai continuității. Au fost antrenori, dar și profesori, mentori și, uneori, a doua familie pentru copiii care veneau zi de zi la antrenament, indiferent de vreme sau de greutăți. Poveștile pe care le veți descoperi în acest interviu nu sunt doar despre trofee sau performanțe, deși ele există și au însemnat momente importante pentru fotbalul buzoian, ci mai ales despre parcursuri de viață. Despre copii care au devenit jucători, dar și despre cei care au devenit oameni. Despre alegeri, sacrificii și despre acea satisfacție tăcută pe care o simți, ani mai târziu, când un fost elev te oprește pe stradă doar pentru a-ți spune „mulțumesc”. Este, în fond, o discuție despre memorie, despre rădăcini și despre un tip de fotbal care, chiar dacă nu mai este mereu în prim-plan, continuă să definească adevărata valoare a acestui sport.
În primul rând, vreau să-mi vorbiți despre performanțele și despre activitatea pe care le aveți de de când sunteți la Gloria Buzău, la nivel de copii și juniori, pentru că sunteți un antrenor care, pe lângă știința pe care o are privitoare la aceste aspecte, puneți și mult suflet în ceea ce faceți și vă îngrijiți foarte mult de cei care vă trec prin mână, chiar dacă nu ajung să performeze.
Da. Acum, Andrei, hai să-ți spun ceva. Cât am fost la Gloria Buzău, am fost nu numai la centrul de copii și juniori, am fost și la echipa mare de foarte multe ori, am fost și antrenor principal, am fost și la Divizia B antrenor principal, am fost și antrenor secund.
Da, în perioada pe care am petrecut-o la centrul de copii și juniori, am pus foarte, foarte, foarte mult, foarte, foarte mult suflet. Deci eram antrenor secund cu Mitică Marcu și am avut grupa 1983, născuți în anul 1983, printre care Claudiu Ionescu, băiatul lui Kramer ăsta, Mihăilescu Florin, o pleiadă de copii foarte buni, dovadă că, cu ei, am câștigat și locul întâi, pentru prima dată în istoria clubului Gloria Buzău. Am luat locul întâi pe țară, am ieșit campioni, campioni naționali.
Deci, eu eram antrenor secund cu Mitică Marcu la echipa mare și mă ocupam și de copii. De ce? Pentru că eu îndrăgesc foarte mult tot ce iese din Gloria Buzău, adică la nivel de copii și juniori. Eu așa consider: atât timp cât copiii ăștia din centrul de copii și juniori sunt supuși 6, 7, 8 ani, 5 ani sau cât sunt supuși la antrenamente, care vin zi de zi la antrenament, pe ploaie, pe vânt și așa mai departe, să poată să fie promovați la echipă, vorbesc acum de cei mai talentați, cei mai buni, care vezi între ei, în perspectivă, că au potențial. Din cauza asta m-am dedicat și foarte mult centrului de copii și juniori.
Acum nu mai se spune centru de copii și juniori, academie. În grupa asta, cei născuți în 1983, parcă în ’94, parcă îmi aduc eu aminte, da, în ’94, la Iași, am câștigat locul întâi. Am văzut potențial în Claudiu Ionescu, dovadă: Claudiu Ionescu a ajuns să joace la Divizia A, a ajuns în lotul național, a ajuns la Poli Timișoara, a jucat la Steaua. Pe ăstălalt l-am avut pe Mihăilescu Florin, un copil extraordinar de talentat.
Eu întotdeauna, când stăteam de vorbă cu ei, le spuneam: „Băi, știți care este diferența între un jucător de județ, Divizia C, Divizia B, Divizia A? Ce anume?” „Dom’ profesor, nu știm ce anume.” „Mă, aici, mă, minte trebuie. Să ai minte.” Ce înseamnă asta? Minte înseamnă să te duci la școală.
Mă țineam foarte, foarte mult de primul plan. Eu așa le-am spus: „Bă, eu nu știu dacă tu ajungi fotbalist, pentru că eu nu te fac, eu, Anton, nu te face fotbalist. Eu te ajut pe tine ca să ajungi fotbalist, ca să ajungi ceva în viață, că asta e o instituție. Gloria Buzău este o instituție. Aici trebuie să înveți, trebuie să înveți ca să poți să ajungi fotbalist bun.”
Eu puneam pe primul plan cartea. Așa îi spuneam: cartea.
Păi hai să vă spun ceva. Îl aveam pe Mihăilescu Florin. O întâmplare să vă spun. Un copil extraordinar de talentat. Învăța la Școala 15, aici aproape. Îl întrebam: „Mă, Florine, cum este cu școala?” „Fără probleme, dom’ profesor, învăț tare.” „Da? Treci clasa?” „Da.” Eu auzisem ceva despre el, așa, că nu prea frecventa cursurile. Într-o zi am plecat de la stadion și am luat-o pe la Școala 15. Când treceam prin față pe la Școala 15, copiii, cum ieșeau de la școală, se bucurau așa de faptul că au ieșit de la ore. Și zic: „Bă, ce clasă sunteți?” Păi mi-au spus: „Suntem clasa a șaptea.” „Da, mă? Aveți pe un Mihăilescu Florin în clasă?” „Da, da, îl avem pe Mihăilescu Florin în clasă.”
Dar eu știam că trebuia să fie clasa a opta, că eu l-am întrebat: „Băi, Florine, ai trecut clasa? Ai ceva probleme?” „Nu, nu.” Ca până la urmă, când s-a terminat anul școlar, să-mi spună: „Dom’ profesor, am rămas corigent.” Hopa, ai rămas corigent? „Să știi că nu te mai primesc.”
Îi chemam cu carnetul de note. La mine veneau cu carnetul de note, mă uitam să văd cum sunt, dacă învață, și așa. Foarte mulți părinți veneau la mine și ziceau: „Dom’ profesor, ce naiba i-ați făcut lui fiu-meu? De ce se îndreaptă? De ce învață ăsta așa de bine?” Pentru că i-am spus: „Dacă vrei să vii la fotbal, trebuie să înveți. Dacă nu înveți, nu te mai primesc la fotbal.”
Am înțeles că îi chemați cu carnetele de note.
Da, da. Și întreb pe ăsta, zic eu, între ei acolo era și Florin: „Măi, Florine, ce clasă ești tu? Păi n-ai trecut a opta? Ce, ai rămas repetent?” „Cum ai rămas repetent? Păi nu mi-ai zis că te duci și dai corigența?” Parcă îmi aduc eu aminte, la fizică era. „Păi nu mai vii, mă, la fotbal.” „Păi nu, să vedeți că…”
Am pornit de la asta, de la Mihăilescu Florin și ceilalți de atunci. Toată grupa aia ’83, vă spun sincer, toți au reușit la facultate. Deci toți au reușit, în afară de Mihăilescu Florin, care el a zis că se face fotbalist. Adevărul e că a jucat. A jucat la Gloria Buzău, a jucat la Gloria Buzău în Divizia B, pe urmă, de la Gloria Buzău, îmi aduc aminte că l-a luat Dinamo București, era Borcea la Dinamo. Acolo nu și-a văzut de treabă, l-a trimis pe la Slobozia.
Da, și din grupa aia respectivă, din ’83, au ieșit copii și pe plan sportiv foarte buni, au fost și pe plan profesional. Aproape jumătate au jucat la nivelul primelor două ligi. Da, aproape. Kramer, sau Guriță cum îi spuneam noi, a jucat, Claudiu a jucat, Mihăilescu Florin a jucat, stați așa să mai îmi aduc aminte… stai așa, cine mai a jucat… Doamne… un Anghel, un Anghel, care pe urmă s-a dus la facultate.
Dar culmea, domnule, și acum am copii care răspund de juniorii republicani. Am pe un Mario, Nicu Mario, un copil foarte bun, și Ilie Stan l-a dorit la echipă, și ăsta, profesorul, cum îl cheamă, Postașu, și l-a dorit la echipă, și l-a dorit și Prepeliță. Dar el mi-a zis: „Dom’ profesor, pe primul plan la mine, exact ce mi-ați zis dumneavoastră, este cartea.” „Păi cum, mă, nu te duci cu calitățile?” Are niște calități extraordinare, foarte bune, adică poate să joace, ca junior, la nivel de Divizia B. Zice: „Nu, nu. Eu pun pe primul plan, cum mi-ați zis dumneavoastră, cartea. Eu vreau să mai vin la fotbal pentru că îmi place foarte, foarte mult fotbalul.”
Am avut rezultate destul de bune și cu juniorii ăștia. M-am calificat cu ei acum doi ani de zile în play-off, după locul întâi, am jucat mai departe până la etapa de zonă. Așa, că văd și aici, la vreo 2-3 inși, la vreo 2-3 copii, un potențial destul de bun pentru a juca la un nivel mai mare, la Divizia C, știu eu, la Divizia B, când va termina cu junioratul.
Dom’le, cluburile de fotbal, cele care se respectă, sau, cum ați spus și dumneavoastră, academiile, au obligația, înainte de a însemna un rol în educația sportivă a membrilor săi, au obligația de a reprezenta un rol și în educația acestora, pe ceea ce înseamnă planurile extrasportive?
Acum, nu ne impune nimeni. Da, da, da, nu ne impune nimeni, dar tu, ca antrenor, ca pedagog, până la urmă ca părinte, ești ca și un părinte pentru ei. Îți dorești ca, în timp… Uite, acum, de Revelion, de Crăciun, domnule, eu am primit o groază de felicitări. O groază de felicitări. De la cine? De la foștii mei elevi. De ce? Pentru că eu am ținut foarte mult. Am zis: „Băi, fotbalul și instituția asta e o școală a educației. Trebuie să ne pregătim și pentru viață, că voi veți fi, mai devreme sau mai târziu, să conduceți…”
Dacă voi nu vă canalizați, acum de copii, și spre învățătură, pe urmă pe cine dați vina? „Păi da, dom’le, ăla nu mi-a dat, nu mi-a făcut…” și așa mai departe. Știți? Noi ne dorim, în momentul când termină un ciclu de pregătire, din copiii ăștia, din juniorii ăștia, ca ei să ajungă undeva, să termine un liceu, să-și ia bacalaureatul, pe urmă să intre la facultate, ca, mai devreme sau mai târziu, să ne mulțumească și ei: „Uite, băi, am avut pe cineva care m-a îndrumat în viață, ca să pot să-mi creez și eu ceva.”
Cât de mare este satisfacția pentru dumneavoastră, ca antrenor, ca profesor, când, după nu știu, 10-20 de ani de la terminarea junioratului, întâlniți oameni pe stradă care vă mulțumesc pentru ceea ce le-ați oferit și îi simțiți că sunt sinceri când spun asta?
E… am avut un copil, aici, chiar de la mine din cartier. Ăsta, Lazer. Era mic, în sfârșit. El s-a născut în Spania și a venit în cartier la noi. Părinții au cumpărat un loc de casă acolo și au făcut casă. Toată ziua, pac, cu mingea pe stradă acolo. Și el mă deranja extraordinar de mult. Eu am ieșit pe stradă: „Măi, care mă deranjează?” El zice: „Eu.” „De ce, mă?” „Pentru ca să mă băgați și pe mine în seamă, să mă luați și pe mine la fotbal.”
A venit cu maică-sa, cu tac-su, la mine. Gata, dom’le, l-am luat. L-am dat de la grupă la Vasile Tudose. Între timp a crescut. Eu am răspuns de o selecționată 2004, l-am luat și pe el în selecționata asta. Copilul l-a văzut și Ilie, l-a luat la echipa mare, l-a luat și ăstalalt, cum îl cheamă, Mihalcea, l-a luat și Mihalcea la echipa mare.
Și îi spuneam: „Mă, e foarte important, mă, du-te la școală, învață.” Zice: „Nu, dom’ profesor, că eu învăț limba engleză și mă duc și joc fotbal în Anglia.” Era o fire mai rebelă, așa, mai rebelă. Într-adevăr, un copil cu niște calități formidabile. Dar pe partea asta educațională nu voia. Dacă nu voia el să priceapă ceea ce voiam eu să-l…
Acum, când trece pe lângă mine, de la distanță ridică mâna și mă salută: „Să trăiți, dom’ profesor.” De ce? Că a ajuns undeva. Gloria Buzău i-a deschis o portiță. A intrat pe o portiță, l-a luat Mihalcea. Mihalcea a văzut în el un potențial foarte bun, l-a luat acolo, la Slobozia, și joacă. Copilul joacă la Slobozia, câștigă și el existența.
Pentru mine, asta e o satisfacție formidabilă, că într-adevăr s-a împlinit și el din punctul ăsta de vedere.
Titlul din ’94 este singurul oficial la nivel național pentru o echipă din Buzău, atunci când vorbim de fotbal. Câțiva ani de zile mai târziu, la un turneu unde Gloria Buzău era prezentă pentru a doua oară, mă refer aici la Oudenaarde, în Belgia, un oraș care este înfrățit cu municipiul Buzău, ați avut ocazia să câștigați acel trofeu, devenind echipa din Buzău care câștigă prima dată un trofeu internațional.
Da, da.
Ați avut o grupă bună și știu că ați avut niște adversari pe măsură.
Îmi aduc aminte destul de bine. Am fost desemnat de către clubul Gloria să reprezint în Belgia clubul Gloria. L-am reprezentat și mi-au pus la dispoziție toți copiii născuți în ’89 și i-am selecționat. Am luat vreo 18-20 de copii și am făcut deplasarea la Oudenaarde, în Belgia.
Haideți să vă spun, este adevărat, nu este anecdotă. După primul antrenament acolo, în Belgia, le-am spus: „Hai, mă, intrați la baie.” La noi erau probleme, condițiile nu erau așa de bune. Crețu, care actualmente e la Steaua, cred că îl știți, născut în ’89, zice: „Dom’ profesor, ăștia ne-au pus la dispoziție de toate, ne-au spus să facem baie, că după efortul pe care l-am făcut mereu ne spuneți că refacerea după antrenament, cu acidul lactic…” În sfârșit, el voia să-mi spună că nu curge apa: „Degeaba ne băgați.”
„Păi, măi băiatule, vezi că asta-i pe celulă, mă. Te bagi dedesubt acolo și-ți vine apa. Dacă nu, nu vine apa.”
Știi? Crețu, care actualmente… Și mai mi-a făcut ăsta, Crețu ăsta, o figură. Eram antrenor la echipa mare, m-a desemnat președintele Tulpan să preiau după ce echipa era la -11 la retrogradare și am salvat-o de la retrogradare. Vine Crețu la mine și zice: „Dom’ profesor, mi-a murit unchiul la București. Vă rog frumos să mă învoiți și pe mine vreo 2-3 zile.”
Zic: „Mă, nu mai îi spun lui președinte, nu mai îi spun lui Tulpan. Hai, mă, bine, te învoiesc 3 zile, să te duci.” După 3 zile, nu mai mi-a venit Crețu, nu mai vine la antrenament. Și am intrat în panică. Zic: „Mamă, mă duc și-i spun lui Tulpan.” M-am dus și i-am spus lui președinte, lui Tulpan. Zice: „Bă, ce naiba, mă? Tu nu știi despre ce este vorba? Păi noi l-am dat la Chiajna, mă. La Chiajna deja l-am vândut.”
Ia uite-l, mă, și ăsta mi-a zis că i-a murit unchiul și s-a dus la București. Eu am ținut foarte mult la el, pentru că era dintr-o familie care nu avea o situație prea bună și am ținut foarte mult la el. Că și acolo a fost desemnat cel mai bun fotbalist la Oudenaarde, în Belgia.
Au fost, stați să-mi aduc aminte, echipe din Anglia, au fost echipe din Belgia, parcă, din Italia, din Franța, cam din țări cu fotbalul foarte avansat, iar noi am câștigat locul întâi. Am câștigat locul întâi și le-am zis: „Bă, dacă vreți într-adevăr să vă mândriți, imnul cântă numai pentru locul întâi.” Și Surlaru a dat gol în finală.
După ce am câștigat locul întâi, prefectul, primarul de acolo, de la Oudenaarde, a venit la mine și m-a dus la o școală generală, să mă întrebe dacă vreau să preiau acolo ca profesor. M-a dus, aveau o echipă de Divizia C, m-au dus acolo la echipa aia de Divizia C, să mă întrebe dacă vreau să preiau echipa de Divizia C și să răspund de academia lor. La ei se numea deja atunci academie. Îmi puneau la dispoziție casă, masă și așa mai departe. Și eu am zis: „Nu. Nu, nu. Sunt mai mult legat de Gloria Buzău, de Buzău, decât de…” Și am venit acasă.
