Într-o perioadă în care stadionul din Crâng devenea neîncăpător, iar marile forțe ale fotbalului românesc pășeau cu emoție pe gazonul din Buzău, un singur lucru părea sigur: poarta Gloriei era în mâini bune. Motivul? Vasile Lazăr. Pentru mulți, a fost mai mult decât un portar. A fost un simbol. Un reper al unei generații în care fotbalul se juca cu sufletul, iar tribunele vibrau la fiecare intervenție spectaculoasă.
De pe maidan, direct în prima ligă
Povestea lui începe simplu, așa cum începeau multe destine în fotbalul românesc: pe maidan. Crescut în zona Afumați – Voluntari, Lazăr și-a descoperit talentul la doar 9 ani, remarcat de un prieten care l-a dus mai întâi la Sportul Studențesc, apoi în curtea celor de la Dinamo. Drumul spre performanță a fost rapid. La doar 17 ani și jumătate debuta în Divizia A, într-un meci împotriva Rapidului. În față îl avea chiar pe legendarul Rică Răducanu. Puțini îi dădeau șanse. Dar Lazăr a surprins pe toată lumea. A închis poarta, iar meciul s-a terminat 1-1. A doua zi, presa titra: „Feroviarii, stopați de un portar debutant”. Era începutul unei cariere speciale.
„Fotbalul l-am început la Sportul Studențesc, în 1972. Inițial, până să ajung la Sportul Studențesc, m-am dus la Dinamo. Aveam un coleg care juca la Dinamo și n-am stat mult. Cred că m-am dus de vreo două-trei ori, după care el s-a mutat de la Dinamo la Sportul și am plecat cu el, adică ne-am mutat acolo. În perioada aceea, centrul de copii și juniori era la Ștrandul Studențesc. Acolo se desfășura toată activitatea.
După aceea am jucat o perioadă la juniori republicani, câțiva ani, apoi la „tinere speranțe”, cum era înainte. Iar după aceea, la un meci cu Rapid, Rică cred că s-a dat lovit. Mai era un alt coleg de-al meu, Bunea, portar, care la fel, nu știu din ce motiv, avea probleme cu genunchii, și n-aveau efectiv portar. Au apelat la mine, probabil s-or fi gândit: „Bă, pe cine avem noi pe aici?” Și au apelat la mine.
Eu aveam atunci… deci încă mai eram junior, aveam 17 ani. Îți dai seama, mai aveam încă doi ani, de fapt chiar trei ani de juniorat, pentru că eu sunt născut în august. Așa erau vremurile înainte. Și m-au băgat la un meci cu Rapid. M-a luat de acasă, m-a dus la antrenament. Stai să mai ai un copil de 17 ani, junior, să te duci să stai printre Mircea Sandu, Paul Cazan, adică jucători mari. Antrenorul era atunci nea Angelo Niculescu și îmi aduc aminte că îmi zice: „Bă, copile, ai emoții?” Zic: „Am, domn’ profesor.” „Bă, vezi geamul ăla? Vezi să iasă soarele pe geamul ăla.”
Și, bineînțeles, am debutat cu Rapid într-un meci pe Giulești. S-a terminat 1-1. În anul ăla, Rapid a și promovat, a și retrogradat, în orice caz, ăla a fost debutul meu. A doua zi apărea, cum erau pe atunci ziarele sportive, un titlu de genul: „Feroviarii, stopați de nervi și de un portar debutant”. Pe vremea aceea se dădeau și note în ziar și am luat, cred, nota 9. Probabil că atunci am apărut foarte bine, nu-mi dau seama nici eu cât de bun eram. În timp am realizat și eu că eram mai bun. Când am îmbătrânit, mi-am dat seama cum eram eu de m-au băgat ăia. Cam ăsta a fost debutul. A fost un debut frumos, din punctul meu de vedere, să joci la 17 ani în Divizia A, cu echipele care erau atunci. Mie mi se pare că eram și eu talentat. Zic, nu știu, mă laud și eu acum, dar așa erau vremurile. Era greu să răzbați ca portar.
Și mai era o chestie: eu am fost o perioadă la Sportul, din 1972, de la juniori, până în 1980-1981. După aia am plecat la Progresul. Am prins toată perioada de juniori, dar am sărit de la juniori și tineret direct la echipa mare. Adică a fost un salt foarte mare pentru mine și mă minunez și în ziua de azi, deși am și eu o vârstă, că antrenorii au mizat atât de tare pe mine, inclusiv nea Angelo, care, gândește-te, era un om foarte fixist din punctul ăsta de vedere. După aceea am jucat, dar n-am jucat mult. De ce să spun? Am stat mulți ani la Sportul, dar n-am jucat mult. În primul rând, la Sportul am acumulat vreo 37-38 de jocuri în prima divizie, cum era atunci. Însă ce pot să spun este că înainte nu puteai să joci ușor, mai ales pe postul de portar. Aveam portari mari.
În toată perioada aia am prins trei rânduri de portari. Adică Rică Răducanu. Eu nu cred că puteam să-mi permit eu, un copil de 17 ani de la Voluntari, să joc în locul lui Rică, care era portarul echipei naționale. După aia vorbim de Țețe Moraru, pe care iar l-am prins. Iar după aceea, Speriatu. Deci am prins trei portari care practic erau portarii echipei naționale. Adică Andrei Speriatu și Țețe Moraru erau, la momentul ăla, numărul unu.” – Vasile Lazăr.
Anii de aur de la Buzău
După experiențe la Sportul și Progresul, destinul îl aduce la Gloria Buzău, în 1982. Deși inițial privit ca un „mercenar”, Lazăr avea să devină unul dintre cei mai iubiți jucători din istoria clubului. Iată ce a precizat Vasile Lazăr despre perioada sa de acomodare în Crâng: „Nu neapărat mercenar. Așa erau vremurile înainte. Noi am venit aproape șapte-opt jucători de la București. Vorbim de ’82-’83, anul în care s-a promovat cu nea Nicu Lupescu. Eram cred că șase-șapte jucători veniți atunci. A venit și Molaș, era și Năstase, încă era aici, adică erau jucători aproape de maturitate.
Tu mă întrebai de portari. Băi, Andrei, postul de portar este foarte delicat. De ce? Este un singur post și e foarte greu să-l prinzi. Uite, eu am trăit niște episoade cu nea Gheorghe Constantin, Dumnezeu să-l odihnească, în care te băga, îți dădea șansă. Greșeai o dată, mai greșeai și a doua oară, dar a treia oară, dacă greșeai, greu mai intrai. Îți trebuia cel puțin să se întâmple ceva cu celălalt. Și la celălalt îi dădea șansa. Adică, din punctul ăsta de vedere, nea Gică a fost un tip corect, cel puțin față de mine.
Și îți povestesc o întâmplare de la Nehoiu. Eu eram pe post cu Cristian Tănase. Plecase de la Râmnicu Sărat și, în cantonament la Nehoiu, Cristi, Dumnezeu să-l ierte și pe el, avea o problemă la genunchi. Vreau să spun că și el, și eu aveam câte o problemă la genunchi. Eu plecam după minge așa, ca și cum aș merge în viteze. N-am să uit antrenamentul ăla toată viața. Efectiv am tras de mine și am zis: „Bă, dacă Dumnezeu îmi dă o șansă…”
După antrenamentul ăla, nu știu ce s-a întâmplat cu Cristi, mi se pare că s-a accentuat problema lui sau ceva s-a întâmplat, și m-a băgat pe mine să joc. La un anumit timp, am avut o discuție cu nea Gheorghe Constantin. Știi ce mi-a spus omul ăla? „Tu știi cât te-am urmărit eu pe tine, să văd dacă cedezi?” Și atunci am înțeles și eu multe lucruri din sport. Am înțeles că singur te bagi în echipă. Singur. Dacă nu te antrenezi, nu că are ăla ceva cu tine sau că antrenorul are ceva cu mine. Asta e vrăjeală.
Deci atunci efectiv am tras de mine și Dumnezeu m-a ajutat să joc. Am apărat după aia, exact la început de campionat, cu Sportul, acasă, după aia am jucat, mi se pare, la Bacău, dacă nu mă înșel, unde am câștigat. Adică, și la portari e și o chestie de șansă și de cum știi să-ți dovedești șansa. Că, știi cum e, mai ai și noroc, sunt multe lucruri care sunt pe dedesubt, ca să spunem așa.”
Timp de nouă ani, a fost omul de bază din poarta Gloriei, într-o perioadă în care echipa trăia cea mai frumoasă epocă a sa. Sub conducerea unor antrenori importanți, buzoienii reușeau performanțe incredibile, culminând cu sezonul 1984-1985, când Gloria termina pe locul 5 în Divizia A. Peste Buzău? Doar giganții: Steaua, Dinamo, Sportul și Universitatea Craiova.
„De la Sportul, eu am vrut să mă duc să joc. Aveam atunci vreo 18-19 ani și voiam să joc, ca orice om. Și atunci a avut loc un schimb de jucători. Gârjea, Dumnezeu să-l ierte, care a murit acum ceva timp, era la Progresul și s-a făcut un schimb: eu am trecut la Progresul, el s-a dus la Sportul.
La Progresul am stat foarte puțin. De ce? Nu știu. Echipa retrogradase în anul în care m-am dus eu. Adică din Divizia A retrogradase în Divizia B. Nu știu, n-am avut o colaborare prea bună cu Petre Gavrilă, care era antrenorul echipei atunci, și care avea niște lucruri mai ciudate.
Și cu Tică eram, pentru că și Tică era în perioada aia la Progresul. M-am decis prin nea Bîsă Manu, care era directorul de la Hotel Național. Noi frecventam pe acolo și a zis: „Nu vreți, mă, să vă duceți la Buzău?” Până la urmă, eu cu Tică, cu Țânțaru, am zis: „Hai, mă, mergem.” Toată intermedierea asta a făcut-o, Dumnezeu să-l ierte, Cristi Teodorescu, care la momentul ăla era arbitru și fluiera un meci al Progresului, nu mai știu cu cine, în Divizia B. El a intermediat toată chestia asta. A zis: „Vreți? Atunci să fie OK, le dați drumul lui ăla și lui ăla.” Noi deja eram într-o situație în care și eu, și Țânțaru ne antrenam separat. Nu ne mai… nu știu din ce motive. Gavrilă era un tip mai așa, mai dificil, se supăra mereu că îi „trântim” jocuri, adică era o suspiciune permanentă.
Și am zis: „Bă, hai să mergem.” Și în ’81-’82 am venit la Buzău prin intermedierea asta, bineînțeles și cu acordul celor de sus, pentru că pe vremea aia era și prim-secretar, cum erau înainte lucrurile. Apoi am ajuns la Buzău. La Buzău, ce să spun… am avut o perioadă foarte, foarte lungă. Adică la Sportul am jucat puțin, dar la Buzău deja am jucat mult. Vorbim de Divizia B și de Divizia A. Dacă mă întrebi pe mine acum, nu mai știu exact câte jocuri am în Divizia B, poate în statistici apare, dar eu cred, după mintea mea, că sunt peste 200 și ceva de meciuri, poate aproape 300. Vorbim de campionate în care jucai 34-35 de meciuri.” – Vasile Lazăr.
Meciul care l-a făcut legendă
Dacă ar fi să alegem un moment definitoriu, acela ar fi confruntarea cu „Craiova Maxima”. În fața a peste 20.000 de spectatori, Lazăr a făcut un meci antologic. A apărat tot. Inclusiv un penalty executat de Irimescu. Victoria cu 1-0 nu a fost doar un rezultat. A fost o declarație: la Buzău nu se câștigă ușor.
„Un joc care mie mi-a rămas în minte a fost meciul cu Craiova, acasă, 1-0. L-am mai povestit. Atunci a dat gol Tică. Am jucat într-o marți. Țin minte că eram în cantonament și i se decernase Gheata de Aur lui Cămătaru. Noi trebuia să jucăm cred că sâmbătă sau duminică și s-a devansat jocul pentru marți, ca să poată el să-și primească trofeul. Și eu atunci am văzut… am mai văzut spectatori mulți, dar ca la meciul ăla niciodată. N-am văzut atâta lume niciodată. După aceea m-am informat și din statisticile voastre: au fost 25.000. Acum nu știu dacă au fost chiar 25.000, poate 20.000, 22.000, nu știu. Dar presa vremii scrie 25.000. Păi terenul ăsta, știi cum era? Erau și pe scări, erau și pe blocuri. Atunci am văzut cel mai mult public. Și Craiova avea și echipă atunci, să știi. Avea echipa aia a lor pe care o spuneai pe de rost, de sus până jos.” – Vasile Lazăr.
„Fără frică, cu noroc… Lazăr apără tot”
Așa îl descriau suporterii. Și nu era doar o vorbă. Reflexele, calmul și instinctul l-au făcut unul dintre cei mai respectați portari ai vremii. Nu era doar talent, era și mentalitate. El însuși spunea că pentru a ajunge portar trebuie „să te naști pentru asta”. Ce e drept, fotbalul înainte de Revoluția din `89 era altul, dar Vasile Lazăr este un reper pentru perioada respectivă, chiar dacă a evoluat majoritar la un club de provincie.
„Noi trebuie să vorbim despre vremurile de atunci. Eu n-aș vrea să vorbesc despre vremurile de acum și despre ce sume câștigă jucătorii. Sunt alte vremuri și eu, cel puțin, încerc să vorbesc despre fotbalul pe care l-am practicat în perioada respectivă și să discut cu oamenii care m-au văzut jucând, ca să-și poată da cu părerea.
Eu nu pot să am o discuție cu un copil despre cum era fotbalul atunci. Dacă mă apuc să vorbesc și să-mi dau și eu cu părerea, zice: „Stai, bătrâne, deoparte, că pe vremea ta…” Ai zis: „Bă, ai jucat și matale fotbal?” Da, m-am jucat și eu, cu basca în cap și cu mărul în mână. Ce adică? Cum să spun eu… e inutil să vorbești acum cu un tânăr despre mine. Despre mine să vorbească cei care m-au văzut jucând.
Dar cum era fotbalul atunci?
Să știi că viața de fotbalist e frumoasă, dar trebuie să știi tu să ți-o faci frumoasă. Dacă ești vagabond și golan, n-o să ți-o faci. Pe vremurile alea, cel puțin eu așa percep, jucam mult pentru public. Publicul era într-o simbioză cu jucătorul. Adică, dacă pierdeam, ieșeai pe stradă sau te duceai la cârciumă și îți era rușine de oamenii ăia când te întâlneai cu ei. Și mai era ceva: pe vremea aia nu erau meciuri televizate, nu exista tehnologia asta de azi, să vezi de afară. Și atunci care era distracția oamenilor din Buzău? Să vină la stadion. Că te mai înjura, că te mai lua lumea peste picior, asta făcea parte din meniu. Erau jucători de valoare și nu puteai să pleci afară. La nivelul Diviziei A erau jucători foarte buni. Numai dacă ne gândim la Craiova, la Pitești și la alte echipe… erau jucători de calitate. Iar publicul venea să vadă un spectacol. Acum fotbalul a devenit așa, mecanic. Nu mai vezi un dribling, nu mai vezi un călcâi, nu mai vezi o pasă cu exteriorul. Vezi o luptă surdă, care pe care, cine are mai mult noroc, ca să spunem așa.”
Un nume care nu trebuie uitat
Deși bucureștean, Vasile Lazăr a rămas definitiv legat de Buzău. A venit pentru fotbal, dar a rămas pentru viață. Aici s-a căsătorit. Aici și-a construit familia. Aici a ales să rămână chiar și după retragere. După ce și-a agățat mănușile în cui, nu s-a despărțit de fotbal. A devenit antrenor de portari, contribuind la formarea noilor generații și continuând să dea mai departe din experiența acumulată. Astăzi, stadionul din Crâng nu mai este la fel de plin. Fotbalul s-a schimbat, vremurile s-au schimbat. Dar poveștile au rămas. Iar printre ele, una dintre cele mai importante este cea a lui Vasile Lazăr. Un portar crescut pe maidan. Un debutant care a uimit Divizia A. Un lider tăcut într-o echipă legendară și un om care a transformat Buzăul în „acasă”.
