Oprea Vlase s-a născut în Municipiul Buzău, în anul 1927 şi s-a stins din viaţă, în 2011, la Bucureşti. Buzoianul, consacrat în capitală ca sportiv şi antrenor de înaltă performanţă, este cel mai titrat antrenor din handbalul masculin românesc. În cei 84 de ani de viaţă, Oprea Vlase a strâns trei titluri mondiale cu naționala României, opt titluri de campion și o Cupă a Campionilor Europeni cucerite cu Dinamo Bucureşti.
Profesor de educaţie fizică, absolvent al ICF, promoţia 1952. A fost jucător de handbal. Este considerat, pe drept cuvânt, unul dintre tehnicienii de legendă ai handbalului românesc, sport pe care l-a slujit cu devotament vreme îndelungată. Datorită modestiei sale excesive, cel care a condus echipa masculină de handbal a României la primul succes mondial în 1961, după ce, alături de Nicolae Nedef, a pregătit-o ca nimeni altul, a rămas un cvasinecunoscut pentru marele public. Împreună cu alţi tehnicieni de marcă a cules laurii victoriei şi, în anii 1970 şi 1974, a cucerit, cu loturile naţionale de handbal, 3 cupe mondiale, performanţă puţin obişnuită în sportul internaţional. La Clubul Dinamo Bucureşti, Oprea Vlase semnează actul de naştere al echipei de handbal, fiind prezent fie ca jucător, în teren, fie ca antrenor, pe banca tehnică. Şi-a slujit, cu exemplară credinţă, timp de aproape 40 de ani, clubul şi echipa, sporindu-i palmaresul cu 8 titluri naţionale de handbal, iar în anul 1965, cu trofeul Cupei Campionilor Europeni. Minte iscoditoare, neobosită, Oprea Vlase a adus permanente înnoiri, atât la club, cât şi la echipa naţională, deschizând, alături de alţi mari tehnicieni, porţile afirmării handbalului românesc în lume. Introduce, în ţara noastră, antrenamentul specializat al portarilor de handbal, individualizarea celorlalte posturi de joc specializate și practicarea unui sistem defensiv-agresiv avansat. Federația Internațională de Handbal l-a premiat cu titlul de Antrenor Internațional de Excelență, fiind considerat unul dintre creatorii handbalului în 7. Din 1997, i s-a încredinţat, din nou, conducerea echipei de handbal a Clubului Dinamo. În anul 1961, i-a fost acordat titlul de Antrenor Emerit. Decorat cu: Ordinul Muncii clasa a II-a (1961); Ordinul Meritul Sportiv clasa I (1968, 1970, 1974, 2009); Ordinul Meritul Sportiv clasa III-a (1973); Ordinul Meritul Sportiv clasa a II-a (1976); Medalia Națională Serviciul Credincios clasa I (2000).
Publicaţia de specialitate, ProSport a publicat în cadrul unui articol omagial, o caracterizare a buzoianului prin ochii colegilor săi.
„Oprea Vlase a fost un tip tăiat parcă din stâncă. Puternic, vertical, sever până la duritate. Rareori lăsa pe chipul său aspru să răsară câte un zâmbet. „Un om aspru, cu el și cu ceilalți. Un vizionar, un fanatic al antrenamentului. Și-a sacrificat viața pentru handbal”, este caracterizarea pe care i-o face, în puține cuvinte, Nicolae Nedef, fostului lui coleg de pe banca tehnică a naționalei României.
Aceeaşi publicaţie notează sub semnătura redactorilor Alexandru Enciu şi Valentin Vrabie, următoarele trei pasaje:
Dinamo, echipa lui de vis
Oprea Vlase a fost cu adevărat un vizionar. El a fost cel care a militat pentru introducerea handbalului în 7 la noi în țară. Curajul lui a fost taxat la vremea respectivă de Ioan Kunst Ghermănescu și alți oameni din federație, care credeau în „varianta în 11”, dar Vlase i-a convins cu dovezi că altul este viitorul. Și nu s-a înșelat. A început să construiască la Dinamo o echipă de vis, cu Ivănescu, Redl, Hnat, Gheorghe Covaci, Mircea Costache I, pregătită după metode moderne. „A fost primul care a introdus individualizarea”, mai spune Nedef. Acei jucători au constituit ulterior scheletul naționalei care cucerea, în 1961 și 1964, primele titluri mondiale la handbal în 7.
Antrenamente la 1:00 noaptea!
Valentin Samungi a fost unul dintre produsele lui Vlase, din generația a doua. „Am sentimentul că mi-a murit tata a doua oară. Era un antrenor foarte sever și dedicat. Am făcut antrenamente și în tren, și camera de hotel, chiar și în avion. Fără glumă, ne-a scos pe culoar pentru flotări. La începuturi, sala Dinamo era folosită de toți sportivii din club, de la gimnaști, până la cei de la jocuri. Țin minte că nu o dată ne-a trezit la 1:00 noaptea, pe mine și pe Penu, să ne antrenăm. Sub masca aceea a durității era însă un om extraordinar. Dacă mulți dintre noi suntem realizați în viață i se datorează și lui”, povestește Samungi.
Legende cu hepatită
O legendă care încă circulă în handbalul românesc spune că antrenamentele lui Vlase erau atât de dure încât puțini scăpau fără să facă hepatită. Samungi spune că ceva adevăr există: „Erau jucători care făceau hepatită, dar e și multă exagerare. Este adevărat, erau multe antrenamente în care ne căram unii pe alții în vestiar, unde efectiv vomam. Pentru noi, meciul era distracție, antrenamentul un chin”… Așa a ieșit România de patru ori campioană mondială, cu astfel de sacrificiu și astfel de antrenori… Și tot de aceea am dispărut din top de ani buni. Oprea Vlase s-a stins discret și demn, fără ca uriașa lui experiență să mai intereseze pe cineva.
În alt articol omagial, Gazeta Sporturilor, cea mai veche publicaţie de profil din România sub semnătura autorului Marian Ursescu publică mai multe paragrafe în care sunt rememorate episoade din activitatea lui Oprea Vlase.
Lovitura de la coaste
„El m-a format ca jucător, el mi-a insuflat ambiţie şi profesionalism. Nu pot să vorbesc despre el la trecut. Modest, retras, nu s-a băgat niciodată în faţă”, vine caracterizarea succintă a lui Petre Ivănescu, fost handbalist.
Îşi aminteşte multe momente plăcute trăite în cantonamentele de la Dinamo şi de la echipa naţională. „Era un om dur, dar corect. Antrenamentele lui erau de o intensitate ieşită din comun. Îţi dădea tot felul de exerciţii de nici nu puteai să te mai ridici de jos şi atunci îl auzeai spunînd: „Haideţi, că abia e minutul 50, mai aveţi de dat trei goluri! Făcea antrenamente individuale cu noi. Venea în sală la ora opt şi pleca seara. Mă punea să trag la poartă, de pe posturi, iar el stătea în apărare. Dădea în mine cu toată forţa. La un moment dat, în cădere, nu ştiu cum l-am lovit la coaste. Ce s-a mai tăvălit şi striga: „M-ai omorît! Mai omorît!”. De atunci, când simţeam că nu mai pot să stau în picioare, îl loveam pe la coaste şi oprea antrenamentul„, a încheiat Ivănescu.
„A iubit handbalul nebuneşte!”
Nicolae Nedef a lucrat ani de zile alături de Oprea Vlase. Cu un singur an mai mic, cei doi au făcut o echipă excelentă împreună. „Ne mai certam, dar ne împăcam imediat. Nu ţinea ranchiună. În rest, ne sfătuiam şi făceam ce consideram noi că-i mai bine”, spune Nedef. „Muncea ca un rob. Dacă l-ai fi încuiat în sală, nu şi-ar fi dat seama decît seara, tîrziu, cînd trebuia să plece. A iubit handbalul nebuneşte. Soţia sa îi aducea mîncare la sală! Era aspru cu el, sever cu cei din jur, dar corect. Petre Ivănescu, fraţii Costache, Virgil Hnat sau Mihai Redl îi datorează totul. I-a luat de la zero ca handbalişti şi i-a dus pînă la titlul mondial”, a precizat Nedef pentru sursa anterior amintită.
Fuga din cantonament
Gheorghe Gruia, fostul tunar al „naţionalei” României, a povestit un moment amuzant din cantonamentul naţionalei. „Eram la Snagov, şi eu cu Werner Stockl şi Gaţu am vrut să fugim din cantonament să mergem la bar, la Melody. Am îmbrăcat pijamalele peste costum şi am luat-o tiptil-tiptil spre ieşire. Nea Nicu Nedef sforăia, numai că ne-a auzit, se pare, nea Vlase. Am urcat noi în maşina lui Stockl, o Dacie, dar nu am pornit motorul şi nici farurile. Împingeam ca să nu facem zgomot. Antrenorii ne-au ajuns însă din urmă şi ne-au prins. Îţi dai seama ce antrenamente a făcut toată echipa a doua zi din cauza noastră”, a încheiat Gruia.
Horia Alexandrescu, unul dintre cei mai cunoscuţi jurnalişti români a scris o carte care-i poartă numele „Vlase. Magnific 7”.
„Lumea handbalului românesc îl cunoaşte pe excelentul tehnician Oprea Vlase doar prin intermediul rezultatelor sale! Omul acesta a deschis, cu ajutorul minţii sale iscoditoare, al unei puteri de muncă uluitoare, porţile afirmării handbalului românesc în lume.” – Horia Alexandrescu, jurnalist.
Oprea Vlase | Handbal
Născut în Municipiul Buzau, în anul 1927, decedat în Bucureşti, în 2011.
Sursă foto: Gazeta Sporturilor; Facebook/Magdalena Vlad;
Text şi montaj grafic: Andrei Piţigoi
Cartea „File din istoria sportului buzoian”
