Îi urmăream meciurile la Național TV. Eram un draq de copil, care nu apucase nici să se lupte cu pubertatea, care decupa articole din ProSport și urmărea din dormitorul la care visa orice adolescent meciurile din Superlig. Îmi plăcea Beşiktaş, cu Daniel Pancu, Ilhan Mansiz și mai ales cu Sergen Yalcin. Normal, cu Lucescu pe bancă. Ionescu Lucian mi-a povestit peste ani multe întâmplări cu Mircea Lucescu, majoritatea de la Rapid și Beșkitaș. Tot el este vinovat și pentru faptul că Superlig este campionatul străin în care am văzut cele mai multe meciuri. Au urmat Liubliana Nedelcu și Niyazi Yurtsever. Eram fascinat de meticulozitatea cu care era pusă în practică perfecțiunea și, mai ales, de poveștile tuturor celor menționați. Am mers la ultimu` meci pe Ali Sami Yen și am înțeles, stranii sentimente, că Lucescu este mai iubit în Turcia decât în România, aceleași rânduri și pentru Gheorghe Hagi, cam cum este Ion Viorel la Buzău, mult mai iubit și mai apreciat lângă Dunăre. Aveam 19 ani când am început să scriu pentru Viața Buzăului. Pe atunci, ATN Trust Campus era și distribuitor de presă. Gazeta Sporturilor – GSP venea însoțită săptămânal de câte o carte de referință. Nu vă gândiți că din 4 milioane juma` pe lună îmi permiteam să le cumpăr. Îi eram drag unuia dintre șoferii trustului, care o dată pe lună îmi umplea rucsacul cu DVD-uri și cărți de la Gazetă. Lucescu, scrisă de Nea Vanea rămâne și acum cartea mea favorită din sport. Tot timpu` mi-am imaginat cum ar fi fost continuarea, care ar fi surprins întradevăr cele mai mari performanțe ale capului familiei Lucescu. În pandemie, la Galata – Real pe noul stadion, în cel mai atipic meci în Turcia la care am fost, am primit cadou un tricoul aniversar al turcilor. Relevanța frazei este dată de una dintre imaginile alăturate. Același tricou, semnat de Lucescu, Hagi și Popescu. Peste ani, am apucat să-l prind în câteva conferințe de presă, antrenamente și evenimente adiacente fotbalului. Au trebuit să treacă vreo 10 ani să îndrăznesc să-i cer un autograf celui care este al treilea în topul celor mai buni antrenori de fotbal din lume, all-time. S-a întâmplat la inagurarea stadionului Rapid, atunci când Vali Mocanu, unul dintre puținii oameni care au pătruns dincolo de aparențe, mi-a comparat zâmbetul și entuziasmul cu ale unui copil care deschide o cutie de Lego. Nu m-am gândit niciodată că vestea trecerii sale o să-mi fie dată sec, la radio, la fel cum nu am înțeles niciodată, nici după 35 de primăveri, de ce apreciem oamenii atunci când nu mai sunt.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
