„Ganar. Ganar. Ganar. Y volver a ganar!”
„Să câștigi. Să câștigi. Să câștigi. Iar apoi să câștigi din nou!”
Ani la rând, Spania a fost privită ca o națională talentată, dar incapabilă să facă ultimul pas. O echipă despre care se spunea că joacă frumos, însă se oprește mereu în sferturile de finală. O țară întreagă ajunsese să creadă că marile trofee sunt destinate altora, iar fiecare nou turneu începea cu aceeași teamă și se termina cu aceeași dezamăgire. Părea un blestem din care nimeni nu putea scăpa. Apoi a apărut un om cu o singură obsesie, un singur crez și o singură filozofie.
Pe banca tehnică se afla Luis Aragones, „Înțeleptul din Hortaleza”, un selecționer criticat fără milă pentru că a avut curajul să renunțe la vechea gardă și să își pună încrederea în niște jucători considerați prea tineri pentru a domina fotbalul mondial. Erau băieții scunzi, cei care tratau mingea ca pe o operă de artă și care preferau inteligența, posesia și pasele în locul forței brute. Înainte ca turneul să înceapă, Aragones le-a sădit tuturor aceeași idee în minte, până când a devenit o obsesie care le controla fiecare pas.
„Ganar. Ganar. Ganar. Y volver a ganar!”
Să câștigi. Să câștigi. Să câștigi. Iar apoi să câștigi din nou.
Euro 2008, găzduit de Austria și Elveția, avea să schimbe pentru totdeauna destinul unei națiuni. Debutul Spaniei în faza grupelor a fost un adevărat recital. Rusia a încercat să oprească furia ibericilor, însă David Villa a oferit unul dintre cele mai spectaculoase meciuri din cariera sa, reușind un hat-trick memorabil și conducând Spania către un categoric 4-1. A urmat duelul cu Suedia, un meci tensionat, blocat până în ultimele clipe, când în minutul 90+2 a apărut din nou credința întruchipată de numărul șapte, David Villa, care a înscris golul victoriei și a demonstrat că această echipă nu mai accepta egalurile morale. În ultimul meci, împotriva Greciei, campioana en-titre, Spania a revenit spectaculos și a încheiat grupa cu maximum de puncte. Pentru prima dată după foarte mulți ani, întreaga lume privea „La Roja” cu admirație și cu teamă, fascinată de un joc pe care nimeni nu părea capabil să îl oprească.
Adevărata provocare abia începea. Sferturile de finală reprezentau cel mai mare coșmar din istoria fotbalului spaniol. Era zidul peste care generații întregi nu reușiseră să treacă. De această dată, în față se afla Italia, campioana mondială en-titre, simbolul pragmatismului, al nopților magice și al marilor victorii. După 120 de minute sufocante, în care fiecare atingere a mingii părea decisivă, calificarea urma să fie hotărâtă la loviturile de departajare, exact acolo unde Spania își pierduse de atâtea ori speranța.
Squadra Azzura s-a împedicat de încăpățânarea puștiului pe care Real Madrid a trebuit să-l învoiască de la școală pentru a participa la un meci din Liga Campionilor. La doar 16 ani, Iker Casillas care a făcut parte din lotul „los blancos” pentru meciul de la Trondheim și care și-a făcut debutul în Champions League puțin mai târziu, în capitala zeilor eleni, a schimbat istoria.
Căpitanul a apărat execuțiile lui Daniele De Rossi și Antonio Di Natale, iar un alt tânăr, Cesc Fàbregas, la doar 21 de ani, a transformat penalty-ul care a sfărâmat blestemul. În acel moment, Spania nu a câștigat doar un meci. A dărâmat zidul sferturilor de finală și s-a eliberat de fantomele care o urmăreau de zeci de ani.
În semifinale o aștepta din nou Rusia. De această dată însă nu mai exista urmă de teamă, Spania a oferit o demonstrație de fotbal total, controlând fiecare moment al jocului și dominând adversarul din primul până în ultimul minut. Xavi Hernandez, Dani Guiza și David Silva au semnat golurile unei victorii incontestabile, iar lumea întreagă înțelegea că această echipă nu mai era doar spectaculoasă, era pregătită să devină campioană.
29 iunie 2008. Finala EURO 2008.
În față se afla Germania, una dintre cele mai puternice și respectate naționale din istoria fotbalului, o echipă obișnuită să câștige cele mai importante meciuri. Spaniolii nu mai intrau însă pe teren cu frică, intrau convinși că sunt mai buni. În minutul 33, Xavi ridică privirea și vede o pasă pe care aproape nimeni nu ar fi îndrăznit să o încerce. Fernando Torres pornește exploziv, îl depășește pe Philipp Lahm prin pură credință și determinare, apoi ciupește mingea elegant peste Jens Lehmann. Pentru o clipă, timpul a stat în loc. Într-un slow motion de mare brodcaster, balonul părea că plutește o eternitate, mângâind blând plasa porții.
Goool La Roja!
Spania câștigă finala și ridică trofeul european după 44 de ani de așteptare. În toate orașele țării izbucnesc sărbători, iar milioane de oameni plâng fără să își mai ascundă emoțiile. Nu mai erau lacrimile neputinței și ale dezamăgirii care însoțiseră generații întregi, erau lacrimi de fericire. Pentru că ziua de 29 iunie 2008 nu a însemnat doar cucerirea unui Campionat European, a fost ziua în care Spania și-a învins frica, ziua în care un popor a încetat să mai creadă că victoria aparține altora, ziua în care filozofia lui Luis Aragones a devenit o moștenire nemuritoare.
„Ganar. Ganar. Ganar. Y volver a ganar!”
„Să câștigi. Să câștigi. Să câștigi. Iar apoi să câștigi din nou!”
Nu era un îndemn, era începutul celei mai mari dinastii pe care fotbalul european avea să o cunoască vreodată.
