Marius Harabagiu, un luptător în bătaia gloanţelor la Buzău

Puţini ştiu despre modul în care trăiau sportivii încadraţi în asociaţiile sportive înainte de Revoluţia din 1989. Şi mai puţini cunosc poveştile lor, emoţionante, cu parfum de nostalgie, unele pline de regrete şi altele de bucurii, dar toate rostite cu glasul tremurând. Astăzi, în cadrul acestui reportaj, vă relatăm povestea lui Marius Harabagiu, un hunedorean, campion naţional la lupte libere, ajuns pe meleagurile buzoiene, erou al Revoluţiei din ‘89.

Armata, o bătaie de joc

În toamna anului 1989, Marius Harabagiu era soldat în termen la unitatea militară din Râmnicu Sărat. Proaspăt câştigător al titlului naţional la juniori, hunedoreanul era la un pas să îşi încheie cariera sportivă din cauza faptului că nu îşi putea continua activitatea competiţională în oraşul râmnicean. Emil Nicoară, antrenorul lui Harabagiu, făcea eforturi disperate ca elevul său să îşi poată continua activitatea. „În data de 21 septembrie 1989, am fost încorporat, alături de Nicu Traşcă şi Sorin Juverdeanu. Nea Emil Nicoară, antrenorul nostru, era foarte supărat că am fost trimişi tocmai la Râmnicu Sărat. Speraserăm că vom ajunge la Târgu-Jiu, unde am fi putut să ne continuăm activi­tatea sportivă. Antrenorul a tot făcut intervenţii peste intervenţii ca să ne transfere. Nu ştiam că nu se putea face asta, pentru că nu erau permise transferurile între armate. Noi aparţineam, la Râmnicu Sărat, de Armata a II-a, în timp ce Târgul-Jiu era arondat Armatei a IV-a. Am ajuns într-o companie cu 1.800 de oameni, din care doar vreo 30 eram sportivi. Ni s-a promis că vom merge la Spartachiadă, la judo. Nu s-a întâmplat. Pe de altă parte, condiţiile din armată erau mizere. De fapt, nici nu ştiu cât era armată şi cât era bătaie de joc. Tot soldaţii erau cei care îşi umileau colegii. Noi nu suportam aşa ceva. Aveam altă personalitate. N-au reuşit să-şi bată joc de noi”, rememorează Harabagiu.

A menţinut echipa Buzăului în prima ligă

Salvarea tânărului sportiv a reprezentat-o situaţia nefastă prin care trecea ASA Buzău. La insistenţele antrenorului hunedorean, Harabagiu a ajuns la formaţia buzoiană care se zbătea pentru menţinerea în primul eşalon. „Eu eram la lupte libere, dar diferenţa faţă de greco-romane nu e mare. Ei nu aveau om la sută. Aşa am ajuns la sfârşitul lunii octombrie să lupt la Rădăuţi, la categoria 100 de kilograme. L-am învins pe un senior din Constanţa, iar ASA Buzău s-a salvat de la retrogradare. Atunci, antrenorii au promis că mă vor duce la Buzău”, îşi aduce aminte sportivul. După etapa amintită anterior, hunedoreanul a făcut pasul la ASA Buzău: „Era foarte rău la Râmnicu Sărat. Mâncarea era infectă. Şi acum îmi amintesc acest lucru. Apă caldă era o singură dată pe săptămână. Normal că nu ajungeau toţi să se spele. Eram 1.800 de oameni. Ne obişnuiserăm cu toate şi nu mai speram că vom reuşi să scăpăm de acolo. Deja începuserăm să dăm plocoane pe la unitate, în special ţuică, să ne lase de Sărbători acasă. Eram ca leii în cuşcă. Mai mult, deja participaserăm la şapte şedinţe de trageri. Făceam marşuri de câte 40 şi ceva de kilometri. Aşa s-au scurs zilele până la data de 6 decembrie. Dimineaţa a venit căpitanul şi ne-a zis: Harabagiu, Juverdeanu şi Traşcă, veniţi cu mine! De astăzi sunteţi detaşaţi la ASA Buzău, la secţia de lupte. Mergeţi acolo! Ne-au dat ţinută nouă. Până atunci umblasem cu una peticită. Imediat au găsit lucruri noi în magazie. ASA Buzău avea secţii de lupte, box, handbal, fotbal, volei. Condiţii radical schimbate. Aveam norma zero la mâncare, era ca la mama acasă. Eram 35 de sportivi, aveam cantina noastră, televizor în cameră. Unitatea era amplasată lângă una de transmisiuni. Mai mult, în fiecare an, în 22-23 decembrie, toţi sportivii erau trimişi acasă până prin 3-4 ianuarie. Aveam haine civile şi buletinele le păstram la noi. În fiecare seară mergeam la patinoar. Noi făceam sport şi în timpul liber”.

Cel mai greu meci: Revoluţia din ‘89

Unul din cele mai grele momente pe care Harabagiu a trebuit să le depăşească cât a fost în Buzău a fost, fără doar şi poate, Revoluţia din 1989. Harabagiu se afla la Buzău în momentul declanşarii actului revoluţionar, iar informaţiile de dincolo de gardul Unităţii de Transmisiuni din Buzău nu ajungeau la tinerii recruţi. Sportivul legitimat la ASA Buzău îşi aduce aminte cum a trecut prin groaznicele clipe din iarna lui ‘89: „Ne-am tot întrebat ce s-a întâmplat. El primise, probabil, ordin. Aflase că ceva nu e în regulă. Dimineaţa, la raport, ne-a spus comandantul nostru că suntem în alarmă. Altceva nimic. S-a dat <Radu cel Frumos>. Ne-au pus să încărcăm nişte butoaie cu benzină în camioane. Ne-au şi spus că vom pleca la Timişoara. De ce şi cum – niciun cuvânt! Noi nu aveam acces la Europa Liberă. Ne spuneau ofiţerii că lucrurile nu stau tocmai bine la Timişoara, apoi că suntem în război cu ungurii. La 17 decembrie ne-au dat armamentul, dar nu şi muniţie de război. Având atâtea şedinţe de tragere, le arătam colegilor cum să facă. Pentru noi nu era nimic ieşit din comun, dar cei care nu puse­seră mâna pe o armă până atunci erau speriaţi. Au început să ne pună şi pe noi să facem plantoane. Se vorbea deja despre terorişti şi eram atenţionaţi să nu sară cineva gardul”.

Spaimă şi teroare în curtea unităţii

Hunedoreanul şi-a jucat la Buzău duelul cu moartea. În timpul Revoluţiei s-a deschis focul asupra unităţii în care se afla Harabagiu, iar replica armatei trebuia să fie una pe măsură: „S-a tras de pe nişte blocuri-turn, care erau lângă unitate. Când a început să se tragă, mi-am dat seama că nu sunt armele noastre, aveau un altfel de pocnet, sunau altcumva. Eram pe o alee, fiecare la locul stabilit, în dispozitiv. Ni s-a spus să nu lăsăm pe nimeni să atace unitatea, că avea un gard de beton înalt de 2-3 metri. Nu vedeam cine ar putea să fie dincolo de el. M-am aruncat la pământ. Au început steluţe albastre să vină de pe bloc şi un pocnet mai aproape. Apoi, s-a tras din faţă, cumva oblic, iar gloanţele veneau tot aşa. Ne-am aruncat la pământ şi am început să tragem în gard. Eu am tras un încărcător, adică 30 de cartuşe. Stăteam în poziţia culcat, am simţit o lovitură puternică în umărul stâng. ­M-a nimerit cumva în lateral. Glonţul a intrat mai înspre spate, din oasele umărului a ricoşat în spate, la un centimetru de coloana vertebrală. N-am simţit pe moment decât o durere, ca şi cum aş fi primit un pumn puternic în umăr şi apoi o arsură până în gât. N-am mai putut să ridic capul. Mi-am dat seama că sunt rănit. Am pierdut noţiunea timpului, nu ştiu cât am stat acolo, ce am făcut. Am simţit sângele cald. Aveam haina de militar scurtă, groasă. Sângele n-a ieşit prin ea. La un moment dat m-am ridicat, am prins arma de mână, m-am ars în palma dreaptă, pentru că era fierbinte, iar colegii mi-au povestit ulterior că pe alee se trăgea, dar eu o luasem la fugă printre gloanţe. M-am dus şi m-am băgat în magazia de alimente şi m-am culcat jos, pe beton. Acolo m-au găsit colegii pe la 2 noaptea. Ei nu ştiau ce e cu mine. Credeau că m-am speriat şi am fugit. Nu m-au căutat. Nici n-am realizat unde sunt. Ştiu că după ora 2 noaptea am ajuns la infirmerie. Când m-au găsit, m-au pus pe un scaun, dar nu îşi dădeau seama că sunt rănit, pentru că haina era groasă, de pâslă, şi nu ieşise sângele prin ea. Avea doar o gaură mică. M-au apucat de mână şi am început să urlu, m-au stropit cu apă. A venit comandantul, căruia i-am spus că mă doare mâna. M-au dus la infirmerie. Acolo, am dat cu ochii de un sergent care avea capul desfăcut. I se vedeau creierii. Un maior, singurul doctor din unitate, nu mai prididea cu treaba. În noaptea respectivă, la unitatea noastră fuseseră şapte morţi şi 21 de răniţi. Nu s-a ocupat imediat de mine. Am pierdut foarte mult sânge. Doar robusteţea organismului m-a salvat (n.r., avea 1, 92 m şi 100 kg). De a doua zi am început să-mi amintesc. A venit maiorul, a încercat să-mi dea vestonul jos. Nu realiza că e glonţul în mine” .

Luptător de perspectivă

Pompiliu Coşconea, preşe­dintele AJF Buzău, pe atunci maior în cadrul Armatei a II-a, îşi aduce aminte despre sportivul hunedorean. Premiile şi titlurile câştigate de Harabagiu la nivel de juniori şi tineret îi ofereau acestuia premisele unei cariere bogate în sport. Glonţul primit la Revoluţie i-a scurtat lui Harabagiu acti­vitatea de sportiv. „Era un tip înalt, foarte bine făcut. Până în ‘89 îl ştiam doar prin prisma rezultatelor. Apoi l-au cunoscut mai bine  şi i-am promis că atâta timp cât voi fi la ASA (n.r. Coşconea a fost primul preşedinte al ASA Buzău imediat după 1989.) va avea spatele asigurat. I-am dat garanţia că nu va fi dat niciodată afară din Buzău”. În cele urmă, dorul de casă şi-a pus amprenta asupra lui Hara­ba­giu, care în septembie ‘90 s-a mutat în oraşul de reşedinţă. Fostul jucător al Olimpiei este află în prezent la Delta Tulcea.

Mână de ajutor de la Coşconea

Cu un braţ „în pioneze”, pentru Marius Harabagiu devenise o certitudine faptul că nu îşi putea continua cariera în sport. Ţinut la Buzău graţie calităţilor sale sportive, hunedoreanul risca să ajungă din nou într-un colţ uitat de ţară. Salvarea sportivului a venit din partea lui Pompiliu Coşconea, actualul preşedinte al Asociaţiei Judeţene de Fotbal Buzău. Antrenorii Iulian Vasilescu şi Ioan Ilinca nu au privit cu ochi buni retragerea lui Harabagiu, motiv pentru care au vrut să-l retrimită la Râmnicu Sărat: „Am avut noroc cu un maior, care se numea Coşconea, care m-a asigurat că, atât timp cât el va fi în funcţie, eu nu voi pleca de acolo. Am fost trimis şi la Me­dicină Sportivă, unde li s-a confirmat că nu mai pot să fac sport. Am recuperat şi ves­tonul, pe care l-am purtat aşa, cu sângele pe el, cât a fost vremea rece. Am primit şi un CEC de 5.000 de lei, dar şi nişte ajutoare în spital, adică margarină,  nişte cutii de chibri­turi. Se băteau asistentele pe ele. Parcă nici nu îmi vine să cred că am trecut eu prin astea”.