Există campioane care cuceresc lumea pentru o vară și dispar odată cu trecerea timpului. Există generații care ating gloria o singură dată și rămân pentru totdeauna în amintirea suporterilor. Dar există și echipe atât de extraordinare încât schimbă însăși definiția perfecțiunii, obligând adversarii să-și regândească felul în care privesc fotbalul. În vara anului 2012, Spania nu mai lupta pentru recunoaștere. Lupta pentru nemurire.
Campioană europeană din 2008 și campioană mondială după triumful din Africa de Sud, La Roja ajungea în Polonia și Ucraina purtând pe umeri o presiune aproape imposibilă. Întreaga lume aștepta momentul în care imperiul construit de Luis Aragonés și desăvârșit de Vicente del Bosque avea să se prăbușească. În schimb, Spania avea alte planuri.
Primul adversar a fost din nou Squadra Azzurra, o Italia disciplinată, matură și pregătită să demonstreze că poate opri cea mai bună echipă a planetei. Italienii au deschis scorul și au alimentat speranțele celor care credeau că dominația spaniolă se apropie de sfârșit. Cesc Fabregas a restabilit rapid egalitatea, iar acel 1-1 a fost suficient pentru ca Spania să arate că nici măcar atunci când este pusă în dificultate nu își pierde identitatea. Irlanda avea să simtă din plin forța unei echipe care ajunsese la maturitatea absolută. Fernando Torres a înscris de două ori, David Silva și Cesc Fabregas au completat recitalul, iar victoria cu 4-0 a fost o demonstrație de fotbal în stare pură. Adversarii alergau după minge fără să o atingă, iar posesia devenise o armă psihologică înainte de a fi una tactică, una desprinsă din manualul fotbalului mare.
Croația a încercat să rupă ritmul și să transforme ultimul meci al grupei într-o confruntare sufocantă. Minutele treceau, tensiunea creștea, iar calificarea părea să atârne de un fir de ață. Iker Casillas a intervenit miraculos într-un moment decisiv, iar imediat după aceea Andres Iniesta a inventat o pasă pe care numai geniile fotbalului o puteau imagina, oferindu-i lui Jesus Navas golul care trimitea Spania în sferturile de finală. Densitatea mare de jucători pe spații reduse, strategia croaților în fața La Roja, a fost dejucată de o pasă magică. Franța, una dintre favoritele competiției, nu a găsit răspuns în fața calmului și inteligenței iberice. Xabi Alonso, aflat la meciul cu numărul 100 în tricoul naționalei, a marcat de două ori și a trimis fără drept de apel Les Bleus acasă. Semifinala împotriva Portugaliei lui CR7 a fost un adevărat duel al nervilor. După 120 de minute fără gol, totul urma să fie decis la penalty-uri. Atunci, întreaga lume și-a întors privirea către Sergio Ramos, omul care cu doar câteva luni înainte ratase spectaculos în semifinalele Ligii Campionilor.
În loc să execute simplu, fundașul spaniol a ales imposibilul. Panenka, tată! Panenka, într-o semifinală de EURO, într-un moment care avea să rămână tipărit cu litere de aur în istoria universală a fotbalului. Execuția aceea nu a fost doar un penalty. A fost definiția încrederii absolute, imaginea perfectă a unei echipe care nu mai cunoștea frica. Când Cesc Fabregas a transformat lovitura decisivă, Spania ajungea în a treia finală majoră consecutivă.
1 iulie 2012. Kiev. Din nou în față se afla Italia, o echipă rănită, ale cărei traume încă nu se vindecaseră, dar care visa la revanșă. În tot acest timp, fotbaliștii spanioli visau la eternitate. EURO – CM – EURO, ceva ce nimeni nu îndrăznise până la început de iulie 2012 să viseze măcar.
Ceea ce s-a întâmplat în acea seară nu poate fi rezumat printr-un simplu scor de 4-0. A fost una dintre cele mai impresionante demonstrații de superioritate din istoria fotbalului modern. David Silva a deschis recitalul cu o lovitură de cap perfectă, Jordi Alba a marcat după o combinație care părea desprinsă de pe PS, iar Fernando Torres și Juan Mata au închis tabela într-o atmosferă în care italienii nu mai alergau după victorie, ci după ultimul fluier.
Squadra Azzurra, una dintre cele mai respectate naționale din istorie, fusese complet dezarmată, în o înfrângere umilitoare în ultimul act al europeanului. În acea noapte, Spania a devenit prima reprezentativă din istorie care a cucerit trei turnee majore consecutive: EURO 2008, Campionatul Mondial din 2010 și EURO 2012. Un record care rezistă și astăzi. Adevărata moștenire a acelei generații nu stă doar în trofee, stă în felul în care a schimbat pentru totdeauna jocul. În felul în care a demonstrat că inteligența poate învinge forța, că mingea poate alerga mai repede decât orice fotbalist și că fotbalul poate deveni artă atunci când este jucat de magicieni. Vara lui 2012 a arătat că perfecțiunea nu este un ideal, ci are și un nume: La Roja.
